Poezii

Citești cărțile cu atâta pasiune și atâta ardoare, încât în lipsa lor, simt că mă doare absența ta de suflet. Ne-am cunoscut în spațiul cel mai strimt din lume în care cărțile nu ne-au

Cadrul ferestrei mă înspăimântă Îmi amintește de vocea bunicului Mirosind a băutură și a tutun Cadru cu gratiile prea groase ca dinții lui Rămași din primul război selenar Mânerul e

Cerul se îmbracă de nori Ca un corp de femeie pudică Soarele e sânul ei stâng Acoperit mereu cu cerneală albastră În brațul drept ne ține pe noi toți Și o singură dată ne scapă printre

Să facem iubirile noastre căpițe de fân Să le aruncăm pe câmpuri fără sens Și fără direcție măcar Să alerge mereu asemenea Copacilor de pe marginea drumului Care nu s-au sfiit niciodată să

Să ne întoarcem viața pe dos Ca pe o bluză murdară și inutilă Să începem cu gulerul trăirilor false Să îl tăiem în bucăți mărunte Și să le aruncăm cu mâna Dreaptă spre spate Mânecile să le

Știi ce mă enervează cel mai tare la tine? că fumezi țigările râzând am încercat să-ți vorbesc despre lucruri serioase cum ar fi iubirea care ține sistemul solar în picioare sau de ce

Când am insomnie Seara, înainte de culcare, Iau o stradă cu sens unic Cu puțin ceai cald. Ceaiul l-am făcut anul trecut Când mai aveam încă în mine Și speranță, și curaj. Acum, îmi

Odată, spuneai că-ți place la mine dragostea pentru copacii neterminați. era toamnă și coroanele lor ardeau pe undeva lăsând în loc de trunchiuri, suflete moarte. acum ar trebui să începi