Despre suflet

Nu mai știu să vorbesc despre suflet

fără să mă sperii

de prăpastia în care s-a adâncit.

Numai de pe marginea lui superioară îndrăznesc să formulez câteva cuvinte

despre hăul care mi se întinde jos, la picioare și

despre echilibristica pe care o învăț mergând pe buza craterului.

Din frica de lavă am urcat atât de repede spre suprafață

până la exterior.

Așa am ajuns să-mi văd inima din afară, ca pe un om grav rănit,

ca pe un pacient în moarte clinică, privit neputinios de spiritul său

în timp ce medicii deconectează aparatele și sunt convinși că s-a mai dărâmat o casă în care nu locuiește nimeni.

Nu mai știu să vorbesc despre suflet decât în termeni vulcanici.

Lava lui mă încălzește când îmi curge în mădulare.

Simțită din afară, mă arde

la fel cum gerul iernii îți arde tălpile când intri în casă.

Mă uit în jos și recompun tot traseul

cu toate greșelile pe care am urcat

transformate în trepte…sociale

și scrum.

Nu mai știu să vorbesc despre suflet decât în termeni care rănesc și fac victime

printre suflete care imploră.

De ce? De ce fac asta?

Am atâtea întrebări, câte trepte am sfărâmat.

Știu că aici, unde stau, nu e un loc de popas, nici de odihnă,

iar liniștea nu mă cheamă de nicăieri.

În jur e cenușa aruncată de sufletul pe care nu știu să-l mai vorbesc.

În sus nu mai am unde merge,

în jos nu mi se întinde nicio scară.

Cred că singura soluție e sa mă arunc înapoi,

să mă izbească binele de care am fugit.

Să-mi frângă oasele a pedepsire,

să le unească apoi a iertare

să mă renască în sufletul Altcuiva

prin care curge doar iubirea

Veșnică.