Fetița care a vrut să moară

Amurgul se sparse când alarma stridentă se auzi, parcă mai înfricoșătoare, mai speriată de huruitul avioanelor ce bombardaseră, seri de-a rândul, câmpul și casele sătenilor. Bucăți uriașe din bila de argint viu și din purpuriul ce scălda cerul fură, parcă, aruncate și transformate în limbi de foc, ce atingeau cerul cu roșiatice sclipiri. Norii odată albi, portocalii, în timp ce treceau pe fundalul unui amurg ce incendia albastrul cerului, deveniseră negrii, adevărate porți din fier forjat, ce nu lăsau să răzbată lumina lunii și să acopere întregul peisaj mortuar cu scântei ce acopereau focul cu măști de viață, aducând înapoi ce s-a pierdut printre scrum și praf, scântei roșii, pâlpâiri slabe ale vieții. Dacă priveai orizontul, nu știai ce e mai negru : oare iarba crudă, umbrele dealurilor sau întunecimea cerului? Se uneau, în timp ce fumul opac, înnecăcios, șerpuia până în vale, ca mai apoi să se dizolve, împletindu-și rămășițele cu adierea rece a vântului. Acesta din urmă săruta cu buze cioplite din gheață fruntea , brațele, pleoapele străvezii și gâtul lung al fetei, acoperite de un strat fin de sudoare rece. Ochii de un verde spălăcit stăteau acoperiți de o pereche de pleoape subțiri, sub care lumina ochilor le dădeau o sclipire verzuie. Stătea ghemuită, ținându-și strâns genunchii sub bărbie, în timp ce se legăna înainte și înapoi, îngânând întrebările puse de nenumărate ori unui personaj fictiv, ce asculta cu același surâs pe buze, fără să răspundă. - Ștefan Ștefan, de ce taci? Unde ți-e vocea ironică, unde ți-s ochii, mărgele vii, de ce le-ai strâns în pumnul tău și de ce pulberea lor acoperă cerul? De ce s-a spart amurgul, de ce mi-e frig...? Ecoul îngâna, șuierător, cuvintele din urmă ale fetiței cu rochie de bumbac, cu glas scăzut și gros : deee ceee mi-eee friig... dee cee? Vântul șoptea, cu o voce slabă, care era gâtuită : Ștefan, iar mai apoi se oprea, apoi o lua de la început, învâluind fetița cu un praf negru. Copacul ce-și întindea ramurile deasupra fetei tremura, învăluit de o aură obscură de nesiguranță - chiar și norii, scârțâind, și-au lăsat conținutul, lacrimi stătute de mult timp, să curgă în jos, alunecând împreună cu vântul, valsând cu el, etalându-și sclipirile ca un diamant neprețuit. Oacheșa simțea cum aerul din jurul ei e îmbâcsit cu fum, iar picăturile ce cădeau din cer nu-l puteau curăța deloc, trecând prin el, spărgându-se la atingerea pământului. Se ridică , și, sprijinindu-se parcă de aer, înaintă dârdâind în ploaiea ce se întețea. Alarma nu încetase, iar avioanele aruncau fără milă bombele peste același loc, de câteva ori în șir - una, două, trei, patru, iar a cincea ateriză la câțiva kilometri mai în jos, în valea largă. Impactul împlântă bomba sub pământ, dar focul se vedea și iscodea cumva să scape de picăturile reci de ploaie. Fetița oftă ușurată, iar în spatele ei se auziră pași puternici apăsând cu forță iarba, îndoind-o. Cineva o apucă de braț și o trase după el, iar ea spuse, cu lacrimi croindu-și drum peste pomeții ei și oprindu-se o clipă în scobitura obrazului, apoi continuându-și drumul, udând rochița : - Ștefan Ștefan, de ce te-ascunzi, de ce taci? Unde-s mărgelele? Iar Ștefan tăcea, iar tăcerea lui era de aur, grea, și se lăsa apăsătoare peste sufletul fetiței care a vrut să moară. Dar mărgelele, mărgelele, sunt pe cer? ____ *notă* am mai postat textul și pe alte site-uri.