Speranță

Sunt în mijlocul unei tornade; totul în jurul meu se învîrte... ...Și ce haos e dincolo de mine... Și pacă pentru cîteva clipe am uitat să mai exist și timpul s-a oprit. Totul era înghețat; tot: frunză, dobitoacă, suflare de om. Și chiar și vîntul înghețase; și cea mai mică adiere a vîntului se dezlipise de pe buzele copacilor ce fără ea au uitat să mai respire. Iar fără această eliberare de oxigen, totul era pustiu și gol. Sufletul meu s-a speriat de nimicirea goliciunii și a încercat să se desprindă de ea. A luptat cu toate forțele, cele văzute și nevăzute, dar zadarnic. ...În cele din urmă a renunțat. Atunci a început cu adevărat dezastrul! Și tot ce era înghețat s-a transformat în pară de foc. Și vîntul te ardea pe spinare; și adierea care amuțise înainte, era foc. Și sufletele oamenilor erau arse, și inima, și trupul. Se dezlănțuiseră cu adevărat forțele iadului. ...Dar undeva în arsul focului, licărea o lumină blîndă; pîlpîia cu ultimele ei puteri. Era totuși o șansă pentru a salva lumea de dezastrul ce se abătuse asupra ei. ...Și ochii-mi erau îndreptați spre speranță. Fără să simt, o mînă s-a lungit pentru a o atinge. Dar ea se îndepărta tot mai mult..., tot mai mult... ...Și a rămas spernța o Lumină!