Chemarea ștreangului

Undeva aproape de urechea lui, cotrobăind prin țeastă, și totuși departe de el, unde ecoul se pierduse surghiunit prin marea curte a înaltului prelat, zornăitul diabolic al celor treizeci de arginți ce-i arseseră mâna timp de câteva ore, aruncați cu o mimă înciudată, răspuns al lehamitei și împrăștiați aleator pe pământul fad, parcă gudurându-se prin fața ochilor marilor preoți scânteind de lăcomie și strălucind pervers în fața succesului, în loc să-și piardă muzicalitatea odioasă se amplifica. Urmărea poteca din instinct, și, dacă se abătea de la curs călcând câte vreun smoc neîntinat de iarbă, își redresa mersul fără a se gândi la aceasta. În urma lui gângavele firicele verzi căutau disperate vitale picături uleioase de soare, și tremurând dușuite de roua dimineții începeau a-și linge rănile în tihnă. Numai câteva dintre ele, cele cu gâtul rupt sau cele fracturate la mijloc bodogăneau imprecații grosolane. Ochii păreau pierduți pe vecie în orbitele adânci, stâlcite în frumusețea lor naturală de cearcăne mari și cenușii. Nu dormise toată noaptea, așteptând zorile dătătoare de fapte, fapte puse la cale și în acea seară, și cu o seară înainte, și mai demult, fapt pentru care i se păreau a fi fost acolo încă de la naștere și trăise cu aceste planuri întreaga viață. Într-adevăr, vocea autorului, aceste fapte și toate celelalte care concuraseră la acest contex fuseseră supte o dată cu laptele matern, care pe atunci, el fiind foarte mic nu își amintea, se zbătea oarecum ilar nedorind să țâșnească din sfârcul blegit al unei mame ce alăpta pentru a șasea oară. Amintirile, unele îndepărtate și încețoșate în mintea unui adult, altele conturate clar, se țineau de mână ca într-un joc de copii și alergau în jurul său, zbierând și țopăind nevinovate. Stagnau totuși, una câte una, în fața sa oferindu-și nudul privirii șterse ca de casap plictisit, ca, mai apoi, să îi întoarcă spatele fără părere de rău. *** Era un copil ca oricare altul, instruit în ale pescăriei de la o vârstă fragedă, de către tatăl său căruia acum nu-i mai știa nici numele, sau trimis la apă de către mamă, școlit la sinagogă ca mai toți băieții de vârsta lui, jucându-se în țărâna, pe care învățase s-o prețuiască mai mult ca orice altceva, cu frații săi mai mari sau cu odraslele vecinilor nu mai înstăriți decât ei. Când se întorcea de la sinagogă își găsea tatăl deja plecat pe mare, și așezându-se pe mal în tăcere, sau încropind jocuri ad-hoc cu ceilalți țânci îl aștepta și când silueta bărcii se întrezărea apropiindu-se de mal îi ieșea în întâmpinare cu fața încolțind un zâmbet larg, iar tatăl său, după ce se făcea împărțeala îl lăsa să care o parte din pește, mai bine spus să-l târască prin glodul uscat până acasă. Alteori, în zilele în care peștii se îndărătniceau să cadă în plasă, zâmbetul inocent se schimba brusc într-un rictus afectat, și neașteptând prima suduitură a părintelui o zbughea îndărăt acasă unde îi anunța pe toți de nervozitatea capului familiei și își căuta câte ceva util de făcut prin curte. Deși niciodată nu fusese bătut sau măcar apostrofat de către acesta îi știa de frică din cauza certurilor cărora le cădeau victime frații mai mari sau chiar maică-sa. Se părea că el avea un colț special în acel suflet brut, și observase acest lucru în plăcerea edulcorată în umezeala irisului tatălui său când îl privea. În același timp își blestema, destul de rar dar îndeajuns pentru a fi menționat, acest favoritism care îl făcea special care îl deosebea de frații săi, și din pricina căruia devenise întrucâtva un obiect de batjocură. La acestea se mai adăuga și grija părintelui, căutând mereu bucata cea mai bună pentru fiul său, pentru acel fiu al său, sau ferindu-l de la munci cotidiene pe timp de vreme rea, motiv pentru care frații îi stâlceau câteodată numele transformându-l într-unul femeisc, iar fiul, încercând să intre în grațiile celor de același sânge, tocmai atunci se opintea înverșunat la a duce greul casei, încălcând premeditat spusele autoritar de tată. O altă amintire se referea la mica ceartă provocată de el al sinagogă, loc care, deși îl găsea interesant, i se părea a fi agasant din pricina preoților pe care nu îi prea avea la inimă. Poveștile fascinante ale scripturilor le știa pe dinafară, învățăturile se prindeau de el mult mai mult față de ceilalți învățăcei, știa pe de rost pasaje întregi uimindu-și în același timp colegii și profesorii, iar tatăl se bucura nespus primind asemenea vești prin gura unor emisari ocazionali sau chiar de la preoți, în zilele de Sabat când docil, temător, contrazicând alte comportamente zilnice își îndrepta pașii spre sinagogă, unde, cu evlavie, asculta slujbele, și mai ales predicile spuse cu har. Dar, Iuda, că acesta este numele său, chiar dacă am evitat până acum să-l destăinui, poate vă veți fi dat seama și din titlu și sigur v-ați dat seama, Iuda, acest copil care ceva mai târziu, numit și Iscarioteanul, îl va vinde pe Iisus, deci, Iuda conducea și ostilitățiile față de învățători, nezămislite din aversiuni nepotrivite ci datorită precocității sale, învățături care i se păreau strâmbe pe alocuri, sau contrazicându-se și-și deruta profesorii cu întrebări istețe, profesori care puși în atare situație încurcată se înroșeau stânjeniți și, ușor atinși în mândria lor de învățați se enervau și-l trimiteau numaidecât acasă iar de Sabat îi făceau tatălui observații în plen, însă acesta, nici măcar atunci nu se răzbuna pe fiul fără de apărare. *** Cu o fulgerare usturătoare masca de copil se pierdu în orizontul spre care privea și nu-l vedea. Resimți mai puternică arsura mâinilor și ridicându-le, întorcându-le absent dar ca un contorsionist ele nu arătară nici urmă de rană. Usturimea era în capul lui și îmbrăca haina unei dureri imposibil de redat. Își perindă privirea îmbrățișând împrejurimile în căutarea unui izvor, cu gândul la șuvoaiele de fum liniștitor ivite în momentul alinării durerilor în baia rece. Nu era nici un izvor. Palmele, descărnate fuseseră împreunate cu un gest reflex între picioare, o alinare sigură cunoscută de timpuriu. Imaginea celor treizeci de arginți scânteind reflexii de încântare în ochii vicleni ai preotului se amesteca cu oglindirea mâinilor sale netrebnice pecetluind înțelegerea, a acelor mâini îndesând punga cu bani în sân, a privirii lapidare scurtând restrânsul cerc de complotiști cu un sentiment de vinovăției care, pe atunci, era înăbușit cu abnegație de iluzia propriei dreptăți. *** Firicele mici de vânt, rărite printre arbuști, adulmecând deșertul ușor înverzit, se strecurau zeloase printre uscăciuni numai bune de întreținut focul, și se împleteau la loc în ghemul amintirilor. Într-una din zilele nediferențiate cu mult între ele, tatăl îi făcu un semn autoritar lui Iuda să-l urmeze, după ce băiatul cărase un coș plin ochi de pește, semn că fusese o zi cum nu se poate mai bună, și ocolind locuințele cocoșate ale micii așezări porniră înspre deșert. Pe drum nu-i zise nimic, și Iuda, necunoscând sensul acelei plimbări, dar deprins cu respectarea unor înțelegeri tacite impuse de natura complicată de a fi a omului, nu-l întrebă nimic. Ar fi dorit să facă ceva, orice, numai să scape de un sentiment de neliniște care-l bântuia, un sentiment normal în astfel de situații în care viitorul imediat îți poate oferi surprize plăcute sau din contră neplăcute, și din cauza lipsei oricărui indiciu angoasa creștea gândind că, dacă s-ar întâmpla să bănuiești măcar, a-i putea îndrepta oarecum lucrurile, neliniște care de obicei apare din frica de a greși în situațiile de criză care cer spontaneitate, așa că începu să adune mici lemne uscate nu cu gândul de a le duce acasă ci doar, așa cum am zis, de a-și găsi ocupație. La doi pași, mereu doi pași înaintea sa, tatăl, deși privise chiorâș la pasagera muncă a fiului nu zise nimic. Vorbele, cu un tonus ridicat, prin care dorea să-i poruncească să-și încheie îndeletnicirea se opriseră în colțul gurii, transformându-se într-un rânjet ciudat, de neînțeles. Îl neliniștea neliniștea fiului, îl tracasa tăcerea acestuia dar nici nu ar fi vrut să înceapă vorba. Rânjetul, apărut numai pentru o clipă, însă destul de lungă pentru a fi sesizat de către ochiul atent al naratorului, dispăru înghițit de un zâmbet părintesc, ocrotitor. Chiar dacă nu văzuse stinghereala tatălui, o tensiune bizară cotrobăia gândul fiului. Lăsă mica grămăjoară de vreascuri, atent, de parcă ar fi vrut să nu deranjeze pământul oferindu-i acelui locușor o greutate în plus, o greutate ce nu-și avea locul acolo, și ridicând capul, oftă mut, și privi fără sfială direct în ceafa tatălui. Își luase inima în dinți, își dăduse seama de inutilitatea ocupației și că aceasta îi demasca stinghereala în loc să i-o ascundă.