Destine împletite

Capitolul 23. După terminarea orelor de curs, profesorul Ullmann avu surpriza ca el să fie căutat de decan. Acesta intră în biroul profesorului. - Dane, Dane… Hai să-ţi spun o noutate! - Da… Despre ce este vorba? se miră profesorul. - Am vorbit cu mama studentului. - Vali? - Da, el. - Aşa; şi? Ce-ai rezolvat? - Deocamdată, nimic concret. Dar s-ar putea să se angajeze la firma unchiului meu, pentru început ca femeie de serviciu. - A acceptat? - Nu tocmai. A zis că trebuie să se sfatuiască acasă, cu cei doi copii ai ei. O s-o sun mâine, să-mi spună ce decizie a luat. Dacă se angajează, băiatul nu va mai fi nevoit să renunţe la studii. - Ar fi bine. - Desigur. Ar fi minunat! - Dar unchiul tău o va angaja? - Sigur. Cu unchiul se rezolvă. Nu e nici o problemă, afimă Sergiu. - Dacă zici tu… Şi îi convine femeie de serviciu? - E ceva provizoriu, nu de lungă durată. Între timp, poate urma cursuri de specializare şi după o perioadă va fi avansată, ajungând chiar secretară. - Asta ar fi o ofertă rezonabilă. - Aşa m-am gândit şi eu. - Şi asta-i tot ce intenţionai să-mi spui? - De ce? Mă goneşti? - Nu, dar… - Nu e tot; aş mai avea ceva de adăugat… - Ce anume? - Păi, tot legat despre tipa asta… - Vorbeşti despre mama lui Vali? - Sigur, despre ea… Sincer, mă aşteptam să fie vreo grăsană din aia; o tipă ștearsă… Dar nu-i deloc aşa. Are un stil aparte. Era cochetă, chiar şi în doliu. Şi încă tinerică, frumuşică foc… - Sergiu! Ai grijă, te rog! - Ce-am făcut? - Vorbeşti despre mama unuia dintre studenţi. - Ştiu foarte bine, Dane. Vorbesc despre mama lui Valentin Rudelly; Ana Emilia. Şi mi-a atras atenţia… - Dar… - Nu-i nimic rău în asta, Dane. E văduvă. Soţul i-a murit cu vreo 10 ani în urmă, într-un accident, se pare… - Poftim?! - Chiar doamna mi-a spus, justifică Sergiu. Tocmai de aceea am considerat că… De fapt, n-am considerat nimic, Dane! Pur şi simplu, s-a întâmplat fără voia mea… - Ce anume? - Ai auzit de dragoste la prima vedere? - Da, dar… - Ei, bine, asta mi s-a întâmplat. Nu ştiu de ce, dar… Nu mă pot concentra la nimic. Tipa asta în negru mi-a rămas în minte… Ca să vezi, m-am îndrăgostit. Pentru prima oară-n viaţă. - Sergiu, exagerezi! - Nu, Dane, deloc… De ce crezi că aş exagera? - Păi, nu ştiu… Mi se pare ciudat. - Ştiu; şi mie la fel! Adică… Mereu umblam aiurea, după fuste, dar acum, văzând-o pe mama acestui student, m-am lecuit brusc, iar gândul îmi e numai la ea… - Sergiu… Nu e de glumit! - Ai impresia că glumesc?! Sincer, Dane, chiar nu glumesc. O s-o iau uşurel… Acum e devastată, după decesul fratelui… Are nevoie de un sprijin moral, în perioada asta. O să i-l acord, cu cea mai mare plăcere. Şi delicateţe. - Sergiu! - Zău, Dane… Ştiu ce fac. Nu sunt un insensibil. Mă descurc eu… - Păi, chiar crezi că femeia aceasta ţi s-ar potrivi? - De ce nu? - Pentru că are o familie! - Doar doi copii. - Tocmai. Doi copii, care implică o mare răspundere. - Şi ce?! Crezi că eu nu pot fi responsabil? Te asigur că te înşeli, Dane! - Nu la asta mă refeream, deşi… Însă tu n-ai fost niciodată însurat, n-ai avut copii… - Nu contează! Hai, să mergem! - Poftim? Unde? - Mai ai cursuri? - Eu, nu. - Nici eu. Nu mai am nimic de făcut pe aici. Deci… Să mergem! - Repet: Unde? - Eu, acasă. Tu, treaba ta… Probabil tot acasă, la puştoaica ta… Apropo, să mă înveţi şi pe mine cum să mă port cu o adolescentă răsfăţată… - De ce? - Se pare că sora studentului tău e tot o adolescentă, apropiată de vârsta fiicei tale, deci va trebui să ştiu cum să mă port cu ea... Ana Emilia; probabil viitoarea doamnă Norega... O să-i pot spune Emy, cu timpul; aproape la fel cum îi spui tu puştoaicei tale, Amy. Nu?! - Hmm… murmură Dan nemulţumit, părăsind biroul. Decanul Norega îl urmă, cu un aer distrat, iar profesorul Ullmann îl conduse până acasă…