Anecdota despre sublimare

Plimbându-mă de una singură prin centrul unui oraș occidental, un mendiant respingător mă abordează neobișnuit de filozofic: „ce faci tu când suferi de plictis?”. Ca orice fată binecrescută din provincie l-am ignorat și mi-am croit drum mai departe. În ciuda naturaleței gestului, am simțit nevoia să mă justific: „nu vorbesc franceză”, mi-am vândut sufletul diavolului cu o minciună spusă într-o engleză stricată, convinsă că voi tăia orice canal de comunicare. Nu a fost așa. Le mendiant vorbea engleză și am făcut conversație, mai săracă din partea mea, care, pozând est-europeană, vorbeam rar și stricat. Poetic l-am întrebat unde este canalul de comunicare între mare și îmbelșugatele pământuri ale Franței. El a răspuns binevoitor, așa cum vorbești cu un copil abuzat: „Îți place apa? Te duc eu acolo.”. Ultima frază, „chef d’oeuvre” filosofică, tristă, morală - plictisul întâlnește asceza - „Mulțumesc, prefer să mă plimb singură”. Yoassim a zâmbit arătându-și toți dinții, toate straturile de dinți, toate straturile de pe dinți. Dinți dezgustători, mărunți, deși, cu faliile astupate de depuneri seculare, încadrați o gură oribilă, cu buzele mâncate de herpeși, încadrată de o față armonioasă, cu ochi arăbești mărunți și negricioși subjugați de o frunte lată. Un artist, ce mai. Gura era singurul lucru ce îl definea ca mendiant, altfel l-aș fi luat de grunger reușit. Mi-am continuat drumul în singurătate și pustiu. Canalul era secat, marea privată de seva pământurilor, oamenii însetați și furioși pe netrebnicia mea. Destinul m-a întors să-l caut pe Yoassim, de la Fnac la Commerce de la Commerce la Bouffay. L-am căutat prin cotloanele casei imaginare cu flori la geamuri, cu o mamă săracă, cu o bunică bolnavă, cu o soră minoră curtată de un bogat căsătorit, seara când ieșea de la cinematograful unde era plasatoare. Cu zeci de cărți din biblioteca familiei fostă nobilă dar decăzută în anonimatul capitalist, prăfuite, împrăștiate pe podelele nespălate, cu cotoare arse de la evenimentul tragic ce a dus la pierderea întregii averi. Peste ele tronând regește „Silogismele amărăciunii”, ediția princeps. „Nu l-ați văzut pe Yoassim?” mă închipuiam întrebând localnicii din Bouffay în timp ce supravegheam piața de pe terasa din La Fayette, furioasă că vederea îmi era blocată de cupluri cu pudeli, turiști americani beți, muzicieni români talentați, 20 de clădiri, 4 străzi sau 1 km. N-aș fi avut cum să îl văd pe Yoassim. Pulsiunea s-a liniștit cu o conversație proastă, cu un al doilea agățător, african în conturul buzelor, american în ținută, ce s-a oferit să îmi arate orașul din mașina lui. Putea compensa, nu era cerșetor, dar era negru. Mai mult, eu dovedeam toleranță inter-rasială și îmi rezervam nu doar un loc în ceruri, ca în cazul lui Yoassim, ci și la Formul Mondial al Drepturilor Omului. Era grea viața lui după ce prietena l-a părăsit într-un acces de nesupunere. Era greu cu munca. Nu poate practica metalurgia fiindcă nu își găsește loc de muncă ]n domeniul studiat. Din politețe m-a lăsat să plătesc eu berile. S-a oferit în schimb să mă hărțuiască a doua zi. Am refuzat nepoliticos și ne-am despărțit. Mintea mea era goală, sufletul împăcat. Socializasem cu aborigenii.