Copilul

Niciodată parcă nu-l văzusem. De câte ori am trecut pe lângă el, nu am avut răgazul să-l privesc cu inima, ci doar cu ochii, într-o privire de gheață, uitându-mă în gol. De câte ori am trecut pe lângă dânsul, nici nu a fost pentru mine. Nu a însemnat nimic. De abia când el a trecut pe lângă mine am realizat că el înseamnă tot De multe ori am privit cum el, copilul, întindea mâinile fragede și micuțe si cum, cu plânsetul disperat și viu, chema trupul cald înapoi. Să nu-l lase singur…Priveam apoi zâmbetul alb de înger, lumina ce scăpăra din ochii lui, râsetele împletite în gângurituri, râsete pline, râsete dulci, capabile de a sfărma necazuri, și gânduri negre, și vine reci. Chiar să nu vrei…Și râzi. Chiar să ai sufletul-venin… Și râzi. Să știi că mâine e sfârșitul… Si pleci! Râzând… odată cu el. Căci el moare în zorii altei zile, mai triste, în răsărit mai sobru. El moare. Căci toată ființa din jurul lui, de care depindea, de care avea atâta nevoie, ca un prunc care apucă disperat sânul mamei sale, tot atât copilul avea nevoie de ea. Dar moare încet. Și toată lumea dispare de lângă el. El îi alungă… și e fericit. Sau pare… Mă tot întreb care e misterul. Să fie oare un lucru fermecat doar pentru că eu nu pot să-l înțeleg? Să spune că la cele mai crunte și chinuitoare întrebări răspunsurile sunt dintre cele mai banale. Nu trebuie să privești în soare și în stele, în depărtări și în inconcret când poți foarte simplu să întorci capul în jurul tău și să găsești răspunsul dulce într-un banal fir de iarba. Și eu am făcut la fel: am privit în jurul meu dar răspunsul nu a fost la fel de dulce, ci, din potrivă, izbitor de crud. Dar am înțeles: sufletul cald al copilului, nepătat, neîndoit, dornic de iubire, cinstit cu ei și cu el însuși, încrezător în lumina ochilor, este avid de cunoaștere, de mângâierea lor. E dornic să-i simtă, atât pe ei dar mai ales să fie mai aproape de cele cu care se înțelegea fără de cuvinte! Dar ispita trăgând după ea păcatul, omoară copilul încet dar sigur. Tăria se scurge, greșelile se înnoadă ca o plasă de păianjen care pare a fi viața. Iar victima ești numai tu. Ca un păianjen care s-a încâlcit în propria muncă și numai are scăpare. Căci multe ai în comun cu această vietate. La fel ca ea, fără să vrei poate, prin urâțenia ta, ai gonit orice suflet de prin preajma ta. Dar te complaci și te simți bine pe moment… Însă clipa-i trecătoare. Alaltăieri, copilul râdea în soare, azi, tu plângi în întuneric. Alaltăieri, ușurința cu care sufletul plutea atrăgea lumina sufletelor lor. Astăzi, greutatea inimii tale trage după dânsa soarele condamnându-l la un veșnic apus. Presiunea propriei conștiinței depărtează respirații. Și totuși te simți bine. Pentru că durerea nu mai există. Corpul e deja amorțit sub greutatea bolovanilor. Bolovani pe care tu cu mâna ta i-ai aruncat sau din gura ta i-ai scuipat cu ură. Acum, când te adâncești din ce în ce mai puternic, ești liniștit că te întorci de unde ai venit. Dar totuși te chinuie o întrebare: „Ce a fost ieri?”. Întorci capul și privești piatra tare. Fără să vrei, te gândești la ceea ce ești și gândul îți zboară către ce ai fost. Dar între ele? O simplă zi… însemnată de păcat!