Cafea cu fiere

Cafea cu fiere Cafeaua avea gust de fiere. Ca și aerul din cameră, de altfel: era greu, puturos și amar. Tapetul se decojise pe alocuri dezvăluind modelul anterior cu floricele roșii și galbene. Contrastul dintre floricelele zurlii și colorate și aspectul mizer al camerei era caraghios - devenea, la o analiză îndelungată și atentă, grotesc. Podeaua din pal melaminat scârțâia lugubru la fiecare pas. Otreapa de pe jos pe care o puteai numi forțat covor masca celelalte imperfecțiuni ale podelei. Din punct de vedere arhitectonic, camera era expresia prostului gust și a ergonomiei extraterestre: tavanul era la cinci metri înălțime, singura fereastra fiind la patru metri deasupra podelei. O explicație posibilă a imposibilei de atins ferestre ar fi că tavanul trebuia inițial să fie podea: podea pentru arahnide. Cu ceva eforturi somatice ajutate de o vergea lungă de doi metri reușeai sa deschizi și să închizi fereastra. Oricine ar fi proiectat ciudata cameră, era sigur vizionar și-și închipuia cum procesul de evoluție al metabolismului uman nu se va opri până nu vom atinge înălțimea de 3 metri și jumătate. Luată în ansamblu, încăperea era ca un buncăr. Ziua repeta mecanic aceleași stări morbide. Aceiași pași matematici ce măsoară camera pe lungime și lățime, aceleași sunete stridente venite de afară, aceeași oră la care ea ar trebui să apară. Cafeaua se răcise. Ploaia a stat. Razele de soare pătrundeau insidios, conturându-se ca niște fâșii de lumină prin praful din cameră. Natura înfrumusețează prin excelență - buncărul căpătase un aspect mai prietenos sub lumina calmă a unui Soarte matinal. Patul nefăcut participa și el benevol la atitudinea rebelă a camerei. Ca și masa murdară, plină de farfurii, borcane, firimituri de pâine, pâine mucegăită - toate năclăite, uleioase, un melanj pestilențial de resturi menajere. Baia exala stimulente vomitive – cafeaua se împuținează. O sorbitură și gata! Așternuturile purtau încă urmele lascive ale corpului ei . Și așa cum zăceau acum pe pat, încâlcite, răvășite, păreau că imită spasmele unui act sexual. El părea pietrificat pe scaun. O salvare răcnea gonind pe stradă. Monștri de metal se mișcau contorsionându-se pe șinele suprasolicitate care scheunau infernal. Claxoanele răzbeau de pretutindeni - intersecția de lângă găzduia generoasă zeci de mașini, ambuteiaje, certuri, accidente. Lumea se mișca, toate se mișcau, ca într-o cumplită cursă ce are ca premiu satisfacerea stomacului și o partidă de sex. În final, tot zbuciumul de zi cu zi e reductibil la câteva simple nevoi organice. Dezgustat, rânji sorbind ultima picătura de cafea… Era mai amară ca niciodată. Se aruncă în grabă într-o pereche de pantaloni denim ce fuseseră destul de solicitați , trădați fiind de culoarea fadă și de rupturile de la marginea tivului și își trase dintr-o singură precisă mișcare tricoul lui preferat ce purta însemnele „hex\" acoperindu-și torsul necizelat. Dizarmonia lui vestimentară fu completată cu mândrie de o pereche de teniși nespălați și tociți în talpă. Oricum locul unde se ducea nu presupunea vreun cod vestimentar. Decența, spunea el gesticulând ca un orator în fața unui grup de studente și studenți semi-beți, nu e opusul indecenței, ci e indecența mascată de haine și de norme morale. Toți oamenii sunt indecenți: atât moral, cât și fizic! Câteva râgâituri și înjurături fură singura apreciere obținută de la grupul de ascultători. Ce știu ei, își spunea în gând ca o consolare, sunt doar niște marionete. Ieși impetuos din cameră închizând-o de două ori, după care îi trânti un picior pentru a proba încuietoarea. Oricum singurele lucruri de valoare din umilul său habitaclu era deja pe el și în geanta ce stătea spânzurată de gâtul lui. Porni cu pași repezi spre stația de tramvai în care mișunau hoarde de muncitori și de elevi pestriți. Era o adevărată corvoadă să traversezi mulțimea până la casa de bilete. Groaza adevărată era când te urcai în tramvaiul ce putea fi asemuit, cu puțină imaginație, cu burta unui șarpe ce tocmai a înghițit un șobolan: bombat și gata să pleznească. Căldura plăcută a dimineții devenea focurile Gheenei în tramvai: zeci de oameni ce respirau și emanau căldură, zeci de corpuri ce transpirau și eliminau mirosuri fetide, zeci de guri ce împroșcau aerul deja compromis cu respirație luctuoasă, bătrâni ce ieșeau la cumpărături de dimineață pentru a se feri de Soarele mefistofelic al amiezii și care cerșesc impertinenți un loc de stat jos. În tramvai nu e loc de amabilităli și favoruri făcute vârstei înaintate. Spre fericirea lui, reușise să se strecoare cu agilitate și să ocupe un loc. Priviri severe și pline de invidie se abătură asupra lui. Era indiferent din fire: n-ar fi dat locul altcuiva nici dacă respectivul s-ar fi târât pe jos ca o râmă. Avea de mers mai mult de jumătate de oră cu monstruozitatea de metal și n-ar fi suportat drumul în picioare. Cu un oftat prelung întâmpină ușa facultății de litere. Fața-i afișa repulsie vădită când se văzu în mijlocul furnicarului numit facultate. Studenți și studente răspândiți, răsfirați pe culoare, pe scări, în săli de curs, la cafenea, la bibliotecă. Fiecare cu alura lui, cu atitudinea lui, cu gentuța sau mapa lui - unii mai boemi tolăniți pe scări și bovarizând ca niște omide nemulțumite de statutul de târâtoare, cu studente novice, avide după un gram de atenție din partea masculinității atotcreatoare, alții la cafenea prinși în hățișul inextricabil al discuțiilor fără noimă, pretins erudite. Cei mai mulți făceau ture pe holurile facultății în căutarea timpului pierdut cu o zi înainte pe aceleași holuri. Își găsi puterea să intre în cafenea: atmosfera era îmbâcsită de fum de țigară ce se amesteca cu elucubrațiile mult prea matinale și greu de suportat ale unui masterand la filozofie care pretindea că a rezolvat problema paradoxurilor. În fundul încăperii, oricât de scârbos ar suna, era masa la care se așeza mereu. Liberă ca de obicei – problema acelei mese era că în proximitatea ei se afla toaleta și nimeni nu dorea să-și soarbă cafeaua cu arome de clor. Pe el nu-l deranja: gândul că ar sta la o masă din mijloc, printre toți scofâlciții, era mult mai oneros decât mirosurile exaltate de vespasiană. Astfel că, retras și nebăgat în seamă, se simțea mult mai bine. Își comandă un suc, cafea deja băuse. La o masă mai în dreapta remarcă un coleg de grupă care-i făcu disperat cu mâna. Îl salută cu o mișcare sobră din cap. Colegul gesticula ceva într-o semiotică stricată din care se înțelegea cu greu că ar vrea să vină la masa lui. Un pic scârbit, îndreptându-și cocoașa și scoțându-și Hex-ul în față, îi făcu semn să vină. Trebuia să se pregătească... - Salut, Flav! Ce bine că ai venit mai de dimineață, mergem la cursul de logică, trebuie să-mi explici ceva, chestia cu câmpurile logice, n-o înțeleg, futu-i mama, logica-i mea grea decât matematica. ...pentru aversa de verbe și propoziții pestrițe ce ieșeau cu un debit impresionant din gura lui Ovidiu care încă nu terminase... - Vai ce poa\' să pută aici, bă! Hai dracului la masa la care am stat, uite mai sunt două pizd3 acolo, în anul I, hrană proaspătă. Pe una am vrajit-o numaidecât cu câteva vechituri de vorbe freudiene. Iată că e bună și filosofia la ceva, la futut. Și începu, ca de obicei, să râdă de presupusele lui glume care nu treceau niciodată de bariera penibilului. Într-un sfârșit, dându-și seama că vorbise singur, beli ochii în timp ce-și înălță capul ca un popândău în iarbă și bătu energic în masă: „Zi, mă, tu ce faci? De ce ai lipsit de la școală săptămâna asta? Ai fost bolnav sau iar ti-a fost rău de la băutură, fir-ai al dracului de betivan puhav și obosit” Râse iar, de data asta și mai sonor ca prima oară. - Am fost bolnav, mă...Și mai taci dracu’ din gură că mă doare capul. - Pute rău, mă, zise Ovidiu ignorând invitația insultătoare a lui Flav de a tăcea din gură. Hai ridică-ți leșul și hai să mirosim ceva mătase de porumb. Oh, băga-mi-aș monezile în pușculița lor, și se uită curtenitor spre cele două subiecte de meditație kamasutrică ce zâmbiră de complezență înapoi. Știa că nu există cale de scăpare din efluviul verbal al lui Ovidiu decât dacă îi făceai pe plac. Astfel că s-au mutat la masa cu pricina unde Flavius a fost întâmpinat cu niște zâmbete ipocrite. Era conștient că aspectul său exterior era destul de respingător. Și nu pentru că ar fi fost urât, ci din simplă neglijență: părul îi era destul de mare și năclăit, barba țepoasă, haotic împrăștiată pe față, neîngrijită. Nu-i păsa, niciodată nu i-a păsat de aspectul estetic. Îl considera prea frivol și relativ pentru a fi un criteriu de selecție. În consecință, se neglija cu bună știință, motivându-și indolența prin infantilități de genul: \"Cine mă place, mă place pentru ce am în suflet, nu pentru ce-mi afișează corpul sau fața\", ceea ce in anumite condiții ar fi adevărat, însă primul contact e vizual, iar nu metafizic. Își dorea să cunoască pe cineva fără s-o vadă, fără să-i simtă prezența fizică, ci doar să discute cu ea, cu ea și gândurile ei. Iar după ce se va fi convins de compatibilitatea spirituală, atunci cea fizică venea de la sine. Pierduse firul discuției dintre Ovidiu Gură-Spartă și cele două ființe purtătoare de sâni și fund bombat. -...în orice caz, eu dacă am să scriu o carte, n-o să scriu despre banalități de genul dragoste, crimă sau mai știu eu ce extreme din astea, replică cu destul aplomb una din fete. - Și, mă rog, interveni Ovidiu un pic contrariat, despre ce ai să scrii? Filozofie? A fost deja disecată, împărțită la mai mari, nu mai ai nimic de care să te legi, nu mai poți completa nici un sistem, sunt toate închise bine! Iar dacă vrei o carte aparte, criptică, ceva abstract, care să nu se confunde cu majoritatea romanelor de-o seară, atunci va trebui să ai o sclipire de geniu ca s-o concepi în așa fel încât să prindă la masele de cititori. Iar genialitatea e mai rară decât părul pe broască, fără supărare, termină el rânjind superior. Tăcută până atunci, cealaltă purtătoare de sâni își întoarse privirea spre Flavius, care decojea plictisit eticheta sucului. - Tu ce părere ai? Flav își vedea de activitatea lui. O palmă în cap de la Ovidiu îi răvăși părul deja răvășit și îl deșteptă: - Bă, sperietoare de cocori, vrem să-ți aflăm părerea. Uite, ești întrebat. - Ce părere, mă? întrebă Flav aranjându-și părul. Despre cărți? Nu am nici o părere, zise scurt uitându-se la cealaltă fată. Ovidiu îi mai trânti o palmă în cap răvășindu-i din nou părul deja răvășit. - Ești o cauză pierdută, nu ea te-a întrebat. Te-a întrebat Andreea, zicând asta arătă spre biata fată care se simțea puțin stânjenită de busculada produsă. Apropos de nume, el e Flav. Flav, ele sunt în ordine crescătoare și aleatoare, și strecură un zâmbet autoapreciativ, Andreea și Angela. Flav se întoarse spre Andreea și, un pic iritat, îi răspunse: - Părerea mea e insignifiantă. Ce contează ce zic eu din moment ce se presupune că tu ești o ființă de sine stătăoare, autoritară pe gândurile și dorințele ei? Ce nevoie ai de păreri și sfaturi? Ele nu-s în măsură decât să încurce, să deruteze și mai mult. Dacă vrei să scrii despre dragoste, prinți frumoși și fluturi atunci scrie despre asta, ideea e să scrii cu pasiune, să simți ceea ce scrii și atunci, deși cartea ta nu capătă aprecierea pe care ai sperat-o, știi sigur că trebuie să te lași de scris. Eșecul nu e deloc profesor, eșecul nu lasă loc de echivoc, ai dat greș te apuci de altceva, în cazul tău, nu știu, de secretariat. Luă sticla de suc și gâlgâi cu poftă lichidul cu aromă de portocale. Se lăsă o liniște frustrantă la masă. Andreea căuta ajutor – se uita când la Ovidiu, când la Angela. Într-un final, Ovidiu, râse forțat și-i făcu un semn subtil pe sub masă lui Flav. Andreea, vexată, se ridică în picioare și își luă gentuța și cu o mișcare rapidă se răsuci la 180 de grade, și cu dispreț în voce îi răspunse: - Ești prost! - Tu ești proastă! Ochii consumatorilor de cafea se ațintiseră asupra celor doi. Ovidiu începu să râdă cu poftă. Angela, stânjenită, încercă să zică ceva: „...” Se rezumă la câteva sunete guturale și la câteva bâlbâieli. Flavius se ridică și el, își scoase hex-ul în față, își trase geanta pe umăr și demară în trombă din cafenea. Pe hol, îndeaproape, tocurile Andreei îl urmau ca un acompaniament muzical. Îi răsunau în cap, îl iritau. Dintr-odata, cadența pașilor cu toc, se intensifică, Andreea mărise pasul. La ieșirea în curtea din spate a facultății, care era de fapt un parc în miniatură, Flav se simți tras de mână. S-a întors. - De ce m-ai jignit în fața colegilor? De ce ai fost așa de brută? Am vrut, politicoasă, să aflu părerea unui student mai mare. De ce te-ai enervat într-atât încât să mă admonestezi în public? Ochii Andreei erau plini de luminițe jucăușe. Se oftica atât de mult pentru nedreptatea ce i-a fost făcută încât lăsă, involuntar, să-i scape o lacrimă. Flavius pufni în râs și își strâmbă buzele zeflemitor. O lăsă pe culoar. De departe, așezat pe banca de sub cireș, părea un cerșetor. Andreea îl privi preț de câteva minute. Îi analiza fiecare mișcare – îl urmări cum își scoase câteva foi pe care începu cu febrilitate să noteze ceva. Apoi îl văzu cum rămase imobil, înțepenit cu ochii undeva în aer. Întreaga lui făptură cerea compasiune. Cu toate cele îndurate în cafenea, Andreea simțea o urmă de tristețe adâncă în Flavius și dorea să-i afle cauza. Se gândea că tocmai asta îl face atât de combativ, impulsiv. Ar fi vrut să se ducă lângă el pe bancă. S-ar fi umilit prea mult. Deși se gândea că n-ar trebui să-și înăbușe pornirile doar de dragul orgoliului. Renunță la acest gând, ar fi fost prea vădit interesul ei față de el și probabil că n-ar fi atras decât ignoranță din partea lui. Cafeaua avea gust de fiere. Ca și aerul din cameră de altfel: era greu, puturos, fetid, amar. Soarele își reintrase în drepturi, depline de data asta, după mai multe zile de vreme oscilantă: picături de ploaie printre razele de soare, vânt și temperaturi un pic scăzute pentru luna mai. El măsura camera: precis, pașii lui parcurgeau lungimea și lățimea camerei. Ceasul îi devenise inamic - clipa devenea cu greu trecut. Ora se apropia. Trebuia să se plimbe...Pe culoar se auzeau pași. „Poate e ea!” - se gândi el trăgându-și niște zdrențe de pantaloni pe el. Pașii se apropiau ca o sentință. Inima-i bătea cu putere – în gât, în stomac, pieptul nu-i mai era destul de încăpător. Reuși să deretice superficial camera, cât să nu provoace repulsie. Pașii s-au oprit. Două ciocănituri scurte răsunară în spațiul mutant al camerei, care, de altfel, avea o acustică excelentă. Flav știa acum că era ea. Era ora ei. Ora zece. Ora fericirii, a promisiunilor, a dragostei, a copulației, a plăcerii fizice și spirituale încapsulate în două ore, maxim trei. De la 10 la 12 sau poate 1. Dacă avea noroc, de obicei pleca la 12. Cafeaua se îndulcise... - Mă omori! Mă spinteci! Trebuie să facem ceva...M-am săturat să mă rezum la două-trei ore! Sunt precum un copil căruia i se dă cu porția, sau, dacă e cuminte, i se promite încă o jumătate de oră de joacă. Te rog, fie-ți milă, hai să luăm o hotărâre. Sau măcar vino mai des. O dată la 2-3 zile...e prea mult de îndurat. Tapetul se decojise pe alocuri dezvăluind modelul anterior cu floricele roșii și galbene. Contrastul dintre floricelele zurlii și colorate și aspectul mizer al camerei era caraghios - devenea, la o analiză îndelungată și atentă, grotesc. Începuse să plouă. Din nou. Ca și ieri, ca și alaltăieri. Plumbul te urmărea peste tot. Toate deveneau grele, sobre... - Nu pot, Flav, crede-mă, aș vrea, dar nu pot. Știi bine că serviciul nu-mi permite, ți-am spus de la început că o să ne chinuim. Þi-am... - Lasă-l în morții mă-sii de serviciu! Îmi bag ****-n el, lasă-te de el! O să găsești altceva, o să gasesc eu, o să GÃSIM O SOLUÞIE! Te rog, fi rezonabilă...negociabilă măcar. Un zâmbet since și drăgăstos se arătă pe fața lui. O cuprinse în brațe și-o legăna stânga-dreapta, ca într-un dans. Ea se lăsă pe spate. Așternuturile se mișcau spasmodic. După un timp se liniștiră...înțepeniți. - Trebuie, Flav, să-ți mărturisesc ceva... Se ridică în genunchi, stâlcind sub ea perna. El o mângâia pe pulpă, vrajit parcă de forma și culoarea ei. Nu putu să reziste. O atrăgea prea tare. Poate chiar faptul c-o bruscase verbal mai devreme o intriga și-i stârnea interesul. S-a apropiat ușor de banca de sub cireș. El era cu ochii țintuiți într-una din crăpăturile lespezilor ce acopereau aleea. O furnică într-un canion, asta urmărea. Cerul se încruntase un pic, lăsând nori pribegi să-i strice uniformitatea. Cireșul de mai avea rod, mult rod. Cireșele începuseră să pârguiască. Erau atât de atrăgătoare acolo sus, încât te provocau să te cațeri după ele. Părea sculptată: albă, rece, fără viață. De o frumusețe angelică, purtând în ea ceva drăcesc totuși: un contur strict al feței, ochi voluminoși, negri sau mai degrabă întunecați, punctați de mici globuli de lumină jucăușă. Flav o mângâia în continuare pe pulpă. Ea îi luă mâna și-l rugă să o asculte. - Flav, ai luat-o prea în serios. Eu doar...adică așa am convenit, doar să ne futem și atât. Acum tu deja vrei mai mult, iar eu nu-ți pot oferi. Și... - Și?! - Eu țin la altcineva...Asta tot încercam să-ți spun de două săptămâni, dar când te vedeam atât de entuziasmat și fericit nu-mi găseam cuvintele. Sper să... O palmă puternică o făcu să se lovească cu capul de perete. Izbucni în plâns, de durere, sau poate din cauza spontaneității destul de violente. - Curvă! Cum ai putut să mă minți? Nu-mi vine să cred, Doamne, nu asta...orice, numai nu asta. Nu asa, nu acum! Se prăbuși la pământ cu mâinile ținându-și capul. Se așeză lângă el, sperând că-i va atrage atenția. Furnica se aventura prin Marele Canion. O urmărea atent, era chiar fascinat de furnică. Andreea tuși scurt. - Aș fi vrut să fiu furnică, șopti Flav către Andreea. Mică, neînsemnată, oricum e același lucru. Suntem la fel de mici și neînsemnați ca furnicile. Numai că ele au un singur avantaj: sunt omogene, unite, converg către același scop, către binele mușuroiului. Jocul lor haotic - privește puțin amețita asta mică care umblă prin crăpătura lespezii - are de fapt un scop bine stabilit. La noi, la oameni, ordinea de zi cu zi e de fapt dezordine. La noi totul e haos – pornind de la agitația zilnică , trecând prin interiorul ființei noastre și terminând cu manifestările noastre emoționale. Nimic nu putem controla... Andreea se uita fix în ochii lui. Zâmbi cald... - Nu trebuie să dramatizezi așa...E loc și de interpretări optimiste. Zâmbi iar. Dacă ai dat greș pe plan emoțional nu înseamnă că lumea nu mai are rost și ordine. - BA DA! Tocmai asta e...da, lumea încetează să mai existe. Devine non-sens! Nulă, vidă, moartă, insignifiantă! Și tu la fel, odată cu lumea...Pentru că dacă tu mori în interior, lumea, restul, sfârșește prin a deveni absurd, de neexplicat, superfluu. Lumea, așa cum e ea, zbuciumată, rea, bună - e așa pentru că așa o vezi tu, nu e decât o proiecție a interiorului tău. Tu poți controla lumea toată - ea trăiește atâta timp cât tu trăiești, ea se mișcă și-și schimbă poziția, dragostea există numai când tu iubești...Tu ești punctul de reper al lumii! Camera devenise mai mică. Pereții deveniseră o nemiloasă menghină. Ea plângea ghemuită în pat. - Cine e? Îl știu? Te-ai futut cu el? Zi-mi, te-ai futut cu el? Spune-mi! Și o trase de mână cu putere. Căzu jos din pat. Plânsul ei sfâșietor îl irita și mai tare. - Răspunde-mi, rapandulo, te-ai futut cu el? Printre lacrimi îi răspunse... - Nu... - Ce nu? Nu ce?! - Nu-l știi... - Deci te-ai futut cu el...Ea începuse să plângă mai tare. - De ce plângi acum? A? Plângi? Tot tu plângi? TOT TU? O înșfăcă brutal și îi infipse mâinile în gât... Cireșul se legăna sub adierea blândă a vântului. Vântul de primăvară – vorbăreț, vesel, calm. Cerul părea că se scurge printre crengile înfrunzite ale cireșului. Soarele scosese un ochi de după nori și privea pe furiș la băncuța de sub cireș. - Pui destul patos în ceea ce zici...Ești chiar furios. De ce? Flav își scoase o foaie de hârtie și începu să deseneze ceva. Desena repede. Schiță în grabă o cameră, o cameră ciudată, prea înaltă pentru aria sa minusculă. Și fereastra era poziționată ciudat, la o înălțime frustrantă pentru un om normal. Mai desenă un pat, o masă și două scaune. În spatele camerei trânti un dulap... - Televizor încă nu am. Sper să-mi iau, ma plictisesc tare. M-am săturat de citit...Așa-i că-i amuzantă camera? Mâinile lui o strângeau cu putere de gât. Ea se zbătea cu tot corpul. Se mișca spasmodic. El scrâșnea din dinți și plângea. Ea începu să horcăie. El plângea și strângea. Mușchii de la mână îi erau încordați la maxim. Tot corpul părea un singur mușchi al cărui scop era să strângă. Ochii ei exoftalmici se umplură de firișoare roșii. Andreea luă desenul și se uită la el cu atenție. Desena foarte urât, însă acesta îi ieșise bine, mai ales ca desenase camera de zeci de ori din lipsă de ocupație. Zâmbi: - E drăguță, e ca un adăpost anti...anti-orice. Flav începu să râdă. Aș vrea s-o văd odată...continuă ea privindu-l pătrunzător. - Trebuie să te avertizez că sunt cam indolent...Camera e un dezastru! - Nu-i nimic, nu-ți cer mult pe curățenie. O cafea sau un suc la masa ta din fund. Cafeaua se răcise. Ploaia a stat. Razele de soare pătrundeau insidios, conturându-se ca niște fâșii de lumină prin praful din camera. Natura înfrumusețează prin excelență - buncărul căpătase un aspect mai prietenos sub lumina calmă a unui Soarte matinal. Patul nefăcut participa și el benevol la atitudinea rebelă a camerei. Ca și masa murdară, plină de farfurii, borcane, firimituri de pâine, pâine mucegăită - toate năclăite, uleioase, un melanj pestilențial de resturi menajere. Baia exala stimulente vomitive – cafeaua se împuținează. O sorbitură și gata! Așternuturile purtau încă urmele lascive ale corpului ei . Și așa cum zăceau acum pe pat, încâlcite, răvășite, păreau că imită spasmele unui act sexual. El părea pietrificat pe scaun. Andreea era întinsă pe jos, nemișcată, inertă, imobilă, vânătă. O salvare răcnea gonind pe stradă. Monștri de metal se mișcau contorsionându-se pe șinele suprasolicitate care scheunau infernal. Claxoanele răzbeau de pretutindeni - intersecția de lângă găzduia generoasă zeci de mașini, ambuteiaje, certuri, accidente. Lumea se mișca, toate se mișcau, ca într-o cumplită cursă ce are ca premiu satisfacerea stomacului și o partidă de sex. În final, tot zbuciumul de zi cu zi e reductibil la câteva simple nevoi organice. Dezgustat, rânji sorbind ultima picătura de cafea… Era mai amară ca niciodată.