Eseu despre suflet

M-a năpădit fara nici un avertisment un soi de tristete sacaitoare…sau poate gresesc…este o tristete nemarginita care imi tortureaza toate simturile…ma copleseste…nu inteleg! Desi sufletul meu a ales o vestimentatie foarte pastelata azi, totusi, nu regasesc nimic din culoarea lumii, conturul de lumina din jurul gandurilor mele e hasurat cu o carioca ce s-a zgait prea mult la spirtul de pe etajera! Cu siguranta, exista cineva care, lipsit total de inspiratie s-a apucat sa “umple cerul cu prostii” si pe deasupra, a mai si stins lumina! Doi ochi cuminti stau de veghe la un capat de lume… Despuiati de noi, goliti de vicii, abandonati de pasiuni, ne-am apretat virtutile si acum le tinem la uscat pe varful nasului, sfidand legea gravitatiei si jucandu-ne de-a echilibristica- intotdeauna ne-am dorit verticalitate, ca niste bipezi ce suntem, nu? si de fiecare data mai mult, am palmuit subconstientul, obligandu-l sa nu mai fie desfranat, sa nu mai “intoarca manusa pe dos”: “a fi sau a nu fi”! Iata un scenariu demn de Shakespeare, pe cuvantul meu de om! Pana cand voi regasi partea din mine care lipseste, asa mutilata cum sunt, o sa mai privesc un pic cerul… O sa mai rontai fara zgomot cateva emotii si dupa ce o sa se incheie acest proces deloc simplu, o sa ma autoinvit la o plimbare pe valuri… ( 06.07.2004 )