Rescriindu-ma

Vine o vreme cand telefonul nu mai suna... Il pandesti, stii ca e acolo, vrei sa uiti ca ramane mut si chiar daca pleci pe aproape urechile-ti ramin ciulite. Telefonul, mobil sau nu, trece deja dincolo de nevoia de utilitate. Il personalizezi fetis ca tu ai nevoie de tine ca utilitate. Zi de zi, mutenia telefonului devine o acuza, si te intrebi de ce tace? De ce la microfonul unui altul nimeni nu apasa talk? Cateodata il scuzi si-i verifici bateria sau cablul. Incapatanat, persevereaza in mutenie. Si atunci, disperat de liniste, nu de retorica unui de ce nimeni nu are nevoie de tine, suni tu! Suni sa oferi lumii ceva, ce ai de spus, sa fi printre oameni. Uneori e ocupat, alteori nu raspunde. Mai totdeauna e o scuza. Dar, minune! Azi a sunat. Nu-ti vine sa crezi de uimire, tremuri, te precipiti, cu grija sa apesi corect tasta verde, il tii cu evlavie, si el suna, apesi tasta si auzi fondul, apoi un alo? Raspunzi stins, da?! in timp ce vrei sa recunosti timbrul vocii necunoscute, calde, neutre in curiozitate, care te cotropeste si fractiunile de secunda ale asteptarii te trece pragul unui extaz explodind din atitelea asteptari facute din mutenia atitor zile, si auzi, dansezi cu mine?