Poezie

Renașterea

1 min lectură·14 august 2006

Mediu

Am văzut cerul topindu-se într-o mare de lacrimi

Când mi-am dat seama că nu mai pot fugi de sarcini

Și toți îmi spun că nu mai sunt un copil... sunt mare...

Toate visele mele au încetat să zboare.

Le-am închis, pe rând, într-o cutie ordinară,

Le-am aruncat într-un colț și le-am lăsat să moară.

Eram o împletire de speranțe și vise:

Eu mă lăsam adormit, ele se lăsau scrise.

În final, a mai rămas o făptură ciutită,

Cu goluri și răni adânci, bolnavă și lovită.

Oare azi am ucis o parte a sufletului meu?

Asta era legătura mea cu Dumnezeu?

Sau m-am lăsat înșelat de paraziți nevolnici

Cărora le-am dat puteri și mi-am făcut sfetnici?

Atunci umbra aceea fără formă și culoare...

Sunt, de fapt, eu, care m-am ascuns de viață și de soare.

012.000

Calina Ana-Cristina. “Renașterea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/calina-ana-cristina/poezie/198547/renasterea

Comentarii (1)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

Buna Cristina!

e chiar trist, trist cu adevarat.. vise sparte, paraziti zburatori, sperante scrise.. asteptam reinvierea.