Poezie
Þara necaldă
1 min lectură·
Mediu
Îmi amintesc de vremea când Dumnezeu
îmi dicta poezii
aruncând odată cu aerul cald
mirosind a mir
ploaia cea rece a nordului fal[n]ic
și toamna urcând ca un bir
cu umeri de brazi
sau simțăminte greu de ținut între coaste-
harul ca o salbă de nea
atunci nu știam de unde vin
și mă umpleau peste margini
de melancolie
când mă trezeau dimineți
cum visam poemele mele-cele alese
totdeauna pierdute, totdeauna uitate
credeam cu tărie
că-și rătăcise unii mai vizitați decât mine
poemele în somnul copilăriei
unde atunci ne întâlneam adese
le primeam fericit ca o plasă întinsă
crezând că îi pasă și lui
atâtea-mi lipseau
aveam doar un autobuz de tablă ruginie
și un pistol ce-l cioplisem în lemn,
cu țeava ușoară din plastic
pe care-l doseam
între borcane cu dulciuri în debaraua dorinței
ca pe un tainic, adorat giuvaier
uneori reușeau să țină de foame la scaldă
când mă hrăneau cu zări zeități nevăzute-
dealuri luchiene mirosind a preaplin sufletesc
și Dumnezeu ce-mi dicta poezii neavute,
ascuns între nori la margini de țară necaldă
001.258
0