Era visul ei...

Petale de sânge presărate pe covor, aievea suspinând de durere,

Iar ghimpi-nfipți în trupul ei, un geamăt storceau din trupu-i aproape inert.

Prin pânza de paianjen fire de lacrimi se prelingeau spre sclipirea-i

Ce ultimul glas de speranță voia să-i inducă,

Dar ea zăcea , abia respira refuzând să mai lupte!

Înfrântă, însetată de cuvinte ce le avea încă pe buzele-i reci

Căuta o ultimă șansă, parcă, să își picteze visul pe cer

Iar din pelalele-i de sânge să-și construiască un Univers al ei.

Un cămp infinit de petale viu colorate, o liniște mistuitoare

Ce numai ea să o-nțeleagă...

Dar era doar un vis. Ea continua să zacă , abia respirând refuzând să mai lupte!

Picături de ploaie, mângâindu-i trupul, un joc de nuanțe îi dăruia.

Răcoarea , întunericul îi aprofundau dezamăgirea, durerea punând stăpânire pe ea.

Miracolul vieții încet, încet se pierdea.

În mintea ei iși construia, încă, o lume a ei, un câmp infinit de petale viu colorate.

Era visul ei. Ea continua să zacă pe podea, abia respirând, refuzând să mai lupte!

Era visul ei, pentru a cărui realizare imposibilă, încet, încet se stingea...

Alina Buliga