Cum am ajuns

Cum am ajuns Cum am ajuns să fiu neînsurat? Uite aşa, s-a întâmplat. Şi mă cam enervează să vorbesc despre asta. Cum te întâlneşti cu o mătuşă sau unchi mai în vârstă te întreabă imediat: Şi, ai şi tu ceva planuri? Ştii tu…Trece timpul şi nu e bine. Când te mai bucuri şi tu de viață? De parcă, dacă nu eşti însurat nu poți să te bucuri de viață. Uite că mă bucur şi aşa. De fapt m-aş bucura şi mai mult dacă m-ați lăsa în pace cu toate întrebările astea. Dacă te duci la o bere cu un prieten însurat, tot aşa. Ăştia au un stil mai subtil, te iau ca între bărbați: Ce faci, ai şi tu pe cineva? De multe ori mai mint şi eu: Da, am o relație. Dintr-odată se înviorează: -Hai, povesteşte-mi! imi cere Bogdan. Mai ia o gură de bere, se linge pe buze şi aşteaptă amănunte, cu detalii…Imediat îi dezumflu: - Ei, o fată, ce mare lucru? După care îl sună nevastă-sa. Imediat îi apare o cută pe frunte: - Da, am înțeles. Păi, trec eu pe la Carrefour. Da, şi cartofi. Păi n-ai zis că îl iei tu şi îl duci la maică-ta? Aoleo, are pian diseară. Da, bine, o să-l duc eu când plec de-aici. Da, sunt cu Fane, la o bere. OK, una singură. Ce să-ți zic, mă miroase profu’ de pian! Ai văzut ce față roşie are? Şi ce nas? Ăsta stă cu țuica în pian. Bine, bine, normal că nu îi spun şi lui Matei. OK, îl salut. Vorbim. După care se întoarce la subiectul nostru, încearcă să mai smulgă câte ceva: - Blondă, brunetă? Îi dau ce-mi cere: - Roşcată, cu picioare lungi, fără obligații… Se uită la ceas şi, cu gândurile duse, face planul serii: Carrefour, cartofi, copilul la pian. Se uită la bere şi ia o gură mare: - Mergea încă una. Da’ acu’… Ce ziceai de blondă? - Că are picioare lungi. - Al naibii Fane. O iubeşti? - Din când în când. Suge ultimele picături de bere. - Mă duc, mă aşteaptă dom’ profesor “Ţuica albastră”. Te pup. Să vii cu frumoasa pe la noi. Cum o cheamă? - Vasilica. - Du-te-n mă-ta! Să faci copii, să aibă şi ai noştri cu cine se juca. Când faceți copii? - Diseară. - Hă-hă! Mă duc. Vorbim. Aşa. De ăsta ce ziceți? Se bucură de viață? Faci copii şi alergi cu ei de la pian la balet, la engleză şi calculator. E o competiție între părinți, care copil face mai multe cursuri, de la creşă, dacă se poate. Pe vremea noastră nu era aşa. Şi uite că am învățat şi calculator şi engleză şi ski şi chitară, dacă vrei şi chiar te chinuie talentul. Timp să ai. Iar părinții… Ăştia nu te mai bat la cap, că s-au săturat şi ei şi tu. Dar se vede în ochii lor o întrebare mută. Maică-mea a căpătat un obicei stupid, de câte ori mă duc pe acolo, îmi deschide uşa, şi după ce intru scoate capul pe hol şi se uită stânga-dreapta. Pasămite am venit tot singur sau într-o bună zi scot asul din mânecă ca un iluzionist, şi apar şi cu nevastă şi copii şi tot. Aşa că, chiar dacă vrei să te bucuri de viață, nu te lasă cei din jur. Prietenii, rudele, părinții. Şi uneori presiunea e aşa de mare încât zău dacă nu vreau şi eu să mă însor, măcar de gura lor. Societatea are nişte scheme de gândire pe care ți le bate cu ciocanul în cap de când eşti mic. Când ai 35 de ani există o listă de realizări obligatorii: maşină, apartament, casă începută sau măcar terenul cumpărat. Aici sunt OK. Dacă te compari cu părinții, e chiar OK. Ei au primit apartamentele moca de la stat, după Revoluție, pe la 50 de ani. Aşa că ce mai vreți? Noi ni le-am luat pe bani grei, cu credite şi ipoteci. Maşină am de la firmă, terenul l-am luat anul trecut la Ştefăneşti deci am bifat lista complet. Da, dar nevasta? Dar copiii? Ho, mai stați nițel! Să mai fac şi eu o pauză înainte să încep să mă bucur cu adevărat de viață, între Carrefour şi proful de pian, ca Bogdan. Nu mi-am propus ca fiecare relație să aibă ca deznodământ căsătoria. După cum nu mi-am propus nici ca fiecare relație să aibă un final cu despărțire. Uite aşa s-a întâmplat. Pe Amalia chiar o cerusem dar i-a apărut bursa aceea în America. M-a anunțat că se duce şi că mai vorbim peste un an când se întoarce sau că îmi caută şi mie ceva pe-acolo. Şi în anul ăla… Am vorbit la telefon, am încercat şi video-chat… Asta a fost. Bine că n-am apucat să facem demersuri mai consistente, intram într-un bucluc mai mare. *** Ti-tiit! Iar s-a blocat circulația la Răzoare. Degeaba claxonați că nu vă mişcați de aici încă 20 de minute. Mă uit în oglindă. Un nervos se înfige în claxon cu tot corpul. M-am luat de gânduri şi am rămas în urmă cu o lungime de maşină. Bine, mă apropii conştiincios la 20 de centimetri de troleul 93. Nervosul nu e mulțumit. Se frământă în scaun, roteşte spasmodic de volan şi țâşneşte pe contrasens. Du-te, nebunule, fă tu puța mare până la Academie. Din sens invers începe să curgă puhoiul gâtuit de semafoarele din giratoriu. Nervosul se ascunde între două troleibuze, unul dintre ele frânează şi se balansează din burduf. Călătorii din spate se bâțăie şi ei fără să-şi schimbe expresia feței. Mă uit la o fată frumoasă din troleul din față. Findcă sunt neînsurat, de-aia, am voie să mă uit după femei, e clar? Se uită şi ăia însurați. Eram odată cu un coleg într-o intersecție la Nerva Traian. Pe refugiu era o frumoasă cu o rochie albă scurtă şi decoltată. Ăstuia aproape îi curgeau balele. Dădea din cap şi ofta. Bă, prostovane, dă-te jos şi agaț-o. Sau, varianta doi, trimite-o pe nevastă-ta la sport un an de zile după care ia-i şi ei o rochie ca asta. După ce am demarat, trecând pe lângă ea a dat un scurt claxon, behăit şi nevolnic. Adio, dar rămân cu tine. În claxonul ăla suna toată neputința şi resemnarea lui. Nu un tiit-tiit viguros şi optimist. Tiit-tiit, ca la un Oltcit cu bateria pe ducă. Vai de capul tău! Fata frumoasă din troleu se uită şi ea. După care brusc îşi dă seama şi îsi mută privirea de la mine. Femeile evită foarte uşor privirile bărbaților, fiindcă o fac în mod reflex. Dar prin ochelarii de soare nu ți se văd ochii aşa că, lipsite de stimulul care declanşează reflexul, e necesar un act de gândire. Aşa că aici le păcălim şi noi. Mă binedispun. Deci are ce vedea, altfel nu se uita. Mulțumesc, costumul meu! Şi ție, cravată. Mă duc la o întâlnire în Cotroceni, cu o directoare de firmă. M-a chemat la 8:30, cică e foarte ocupată. Chiar aşa, parcă e mereu băgată în priză, ştiți genul. Dar cred că o să întârzii. Am deja un kilometru de coadă până la semaforul de la Drumul Sării şi de acolo tot mai e o bucată bună până la giratoriu, la Răzoare. După ce trec, mai fac cinci minute, dar până acolo… E deja cald, dau drumul la aerul condiționat. Şi la radio. Nu, mai bine la CD. Am un CD nou cu muzică românească veche. Angela Similea, Gil Dobrică, Dan Spătaru. Nici n-am apucat să-l ascult pe tot. E Ştefan Bănică, seniorul: “Cum am ajuns să te iubesc? / Nici până azi nu ştiuuuu…” Emilia, directoarea asta la care mă duc, e drăguță. Are părul brunet, de fapt castaniu închis şi strălucitor, cea mai frumoasă nuanță de păr pe care am văzut-o vreodată. Are trăsăturile parcă adunate spre centrul feței, înconjurate de frunte, bărbie şi obraji, şi o gură frumoasă. Cu ochi verzi tiviți cu maro. Ochii nu sunt cine ştie ce. Mai are şi gleznele cam groase. Dar are o talie fină şi şoldurile generoase. E puțin grasă, aş spune. Sâni, nu mai ştiu. Nu m-am uitat prea bine. O să mă uit acum, să nu uit. Şi e stilată. Are nişte bijuterii super, vă dați seama, dacă le-am remarcat şi eu. Bărbați nu prea se uită la bijuterii, dar astea erau altfel. Nu ostentative, nu mult aur, nu mari. Au ceva, parcă nu sunt finisate îndeajuns sau ceva. O să mă uit mai atent. Deci, sânii şi bijuteriile. “Cum fac de vreau să mă feresc / Şi tot la tine viuuuu ?” Mă apropii de giratoriu. Troleul din față a tras în stație. Mai arunc un ochi la fata din burduf şi apoi mă uit în oglindă să văd cum îmi stă cravata. E OK. Şefu’ mi-a zis să încerc să obțin un discount de la Emilia, o să mă străduiesc, nu ştiu dacă are liber să negocieze, cred că da fiindcă toate fetele alea, colegele ei, pe ea o întreabă tot felul de lucruri. Ea pare să fie autoritatea supremă din firma aia. Are pe birou poze cu doi copii, nu seamănă nici unul cu ea, dar nu poartă verighetă. N-am reuşit să aflu ce şi cum, n-am avut cum să mă dau în pomeneală. Dar poate o întreb direct chiar azi. Se apropie weekendul şi n-am nici un plan. O bere şi un film? Sau poate mă reped până la Sinaia. E o căldură de-ți fierb creierii. Sau stau acasă şi citesc. Ai mei m-au chemat până la Slobozia, dar n-am chef nici de asta. Iar cozonacii mi-i trimit prin soră-mea. Parcă zicea că se duce în weekend să-şi ia sau să-şi ducă copilul. Sau poate să merg în vreun club? Sau poate că… Poate că ce? Ce, nu e bine să stai acasă să citeşti? Câți dintre voi mai pot să facă asta un weekend întreg? Ce, dacă nu eşti însurat, înseamnă că umbli toată ziua cu limba scoasă după femei? Nu ştiu de ce, parcă asta se aşteaptă cu toții. Bine, vă spun cum fac eu, fiindcă ştiu că muriți de curioşi. Păi nu agăț câte o tipă nouă în fiecare zi şi nici măcar în fiecare săptămână. Ce, voi însurații, faceți sex în fiecare zi? Sau măcar în fiecare săptămână? Las’că ştiu eu. Şi noi, ne descurcăm cum putem. Care e secretul meu? Încă mai sunt timid dar cu timpul mi-am pierdut o parte din complexele adolescenței. Sau mai bine zis ştiu să le înfrunt. Acum nu mi-e ruşine să fac un compliment unei femei. Şi le întreb cu multă politețe dacă doresc să iasă cu mine la o plimbare. Sau la un club. Etcetera. Voi faceți aşa cu nevestele voastre? Şi vă mai mirați că nu mai vor să facă sex cu voi. Am scăpat de giratoriu, vruum, o calc cu nădejde şi tai benzile în diagonală pentru viraj stânga după Academie. “De ce m-oi fi oprit din drum ? / Tocmai la ochii tăăăi…” Îmi vin în minte ochii Emiliei. Verzi, tiviți cu maro. Ţărăncuță - țărăncuță. Am şi cântecul ăsta pe CD. Cu bujori în obrăjori. Chiar aşa e şi Emilia. Are buzele roşii şi o culoare sănătoasă în obraji. I-ar sta bine cu o ie. Dar nu ştiu cum are sânii. Neapărat astăzi trebuie să mă uit la ei. Mă întind să dau ventilatorul mai încet, şi ating butonul radioului. Se dă horoscopul. Aştept răbdător până la Berbec: “Veți fi mai deschişi decât de obicei, mai comunicativi şi mai plini de energie decât altădată. Totul vă va merge din plin, nimic nu vă opreşte din avântul dv. de a muta munții din loc. În orice caz, veți reuşi să vă faceți mai iubiți ca niciodată de către cei care contează pentru dvs.” Foarte încurajator. Cred că o să am un weekend fain. Ce-ar fi să mă duc la mare? Mă gândesc din nou la Emilia, voi reuşi să mă fac mai iubit ca niciodată de către cei care contează pentru mine. Oare ea contează pentru mine? Sigur că e bine să fii în bune relații cu furnizorii, poate că merg şi mai departe cu țărăncuța asta sofisticată cu sânii… Mari sau mici? Fir-ar să fie de sâni! Ca să ajung la firma lor intram de obicei pe Dr. Lister venind dinspre noi, din Titan. Cred că ajung şi pe-aici, la dreapta imediat după ce cobor dealul de la Academie. Hai pe-aici după troleu şi prima la dreapta. Aha, OK, sunt pe drumul cel bun, uite benzinăria Petrom, imediat intru pe strada lor. Străzile din Cotroceni la ora asta n-au nimic de Bucureşti. Par să facă parte din alt oraş şi din alt timp. Copacii bătrâni îşi întind coroanele până în geamurile caselor, e linişte, poți să auzi chiar păsările cântând. Între pietrele de macadam, din loc în loc, pe marginea străzii, creşte iarbă. Multe case sunt renovate dar mie îmi plac tot cele vechi, cu aspect de conac, cu stucaturi, cu marchize şi balcoane din fier forjat. Şi fără termopane, aşa e şi la firma Emiliei, cu tocuri de lemn la geamuri şi cu ferestrele înguste şi înalte, împărțite în multe segmente, de pe vremea când casele erau nişte mici fortărețe sau mai degrabă păstrau moda asta. Găsesc un loc de parcare şi sun la interfon. - Da. O voce cristalină, e chiar Emilia. - Ştefan Mezin. - A, te rog urcă. E uşor rârâită, când spune “te rog”, sună ca o rugăminte adevărată, din suflet. Şi m-a luat la per tu. Interesant. Poate că azi o întreb dacă are pe cineva. Fiindcă lucrează la o firmă în Cotroceni, probabil că câştigă destul de bine. Peste mie, cu siguranță. Poate chiar peste două mii. Asta ar fi cam multişor față de mine, poate că nu e de nasul meu. În orice caz se vede după haine că câştigă destul. Îmi deschide chiar ea. - Sărut mâna! Uau, asta da directoare! Are o rochie superbă. Simplă, cu bretele subțiri, maro închis. Îi lasă gâtul şi umerii goi. Are umeri foarte frumoşi, lați şi rotunzi. Şi are o culoare minunată a pielii, uşor arămie, fără să fie prea bronzată. Rochia e puțin strânsă pe talie şi are o lungime incertă, pe la jumătatea genunchiului. Chiar că are gust. Îi stă foarte bine. Şi nu poartă sutien. Aşa că pot să-i apreciez sânii, nu sunt nici mari, nici mici, turtiți de platca rochiei se văd din decolteu şi pe părțile laterale. - Bună dimineața. Ai băut cafea? - Nu am apucat, am plecat mai de dimineață. Cred că am şi întârziat. Mă uit la ceas, mai puțin de zece minute, e OK. - Foarte bine, începem cu cafea. - V-am pregătit situația pe care mi-ați cerut-o. - Da, mulțumesc. Îți propun să ne spunem pe nume. - OK. Mă apuc să cotrobăi în geantă. Emilia îmi spune: - Te rog, mergi în biroul meu. Vin şi eu imediat cu cafelele. Mă aşez pe scaunul din fața biroului ei. Pe un dulap văd din nou fotografia cu cei doi copii. Unul din ei, cel mare, are părul de culoare închisă, la fel ca al Emiliei. Iar cel mic pare nițel bosumflat dar are o mină hotărâtă. Copiii se țin de mână într-un parc cu copaci mari, şi o statuie în fundal, cred că sunt în Carol. Amândoi copiii au ochii frumoşi, nu seamănă cu ai ei. Emilia vine cu cafelele, pe o tavă, pe brațele goale i se conturează muşchii, cred că face ceva sport, mai ales cu umerii ăştia. E încălțată cu nişte sandale joase, decoltate, lăsând piciorul gol. Are degetele de la picioare mici şi fără pedichiură. Nici la mâini nu are unghiile pictate. Are mâini frumoase, puțin osoase, cu degete nu foarte lungi. Pielea de pe mâini pare caldă, cred că atingerea lor e foarte plăcută. Toată pielea ei cred că e foarte catifelată şi plăcută la atingere. Sunt răutăcios, nu e deloc țărancă, e o finețe. Nu e genul Mall, mai degrabă genul de femeie cu care te simți bine în excursie sau în vizită la părinți. Delicată. - Aveți, îmm, îmi dreg vocea. Ai o rochie foarte frumoasă ! - Mulțumesc. E de la… Paris! O zice aşa, cu un aer ştrengăresc-glumeț, nu vrea să facă pe diva care se îmbracă de la Paris. Mi-a trimis-o sora mea. A zis că precis o să-mi stea foarte bine, că e exact genul meu. Dar e cam decoltată, nu prea e potrivită de business. Ba chiar e potrivită. Pe Emilia am văzut-o doar în costume deux-pieces d-alea foarte stilate, negre sau bleaumarin. Sau cu cămăşi business, mai acum spre vară. Zici că e din Ally McBeal. - A zis cineva ceva de business? Acum eram la cafea, glumesc eu. Emilia se ridică, trece pe lângă mine ca să tragă puțin jaluzelele. Soarele deja dogoreşte. - Trebuie să punem şi noi aer. Ne sufocăm aici. Ițele de la jaluzele sunt cam încurcate aşa că se întinde puțin să le desfacă. E cu spatele la mine, rochia i se ridică puțin peste genunchi. Pe fundalul ferestrei însorite coapsele i se văd până sus, prin transparența rochiei. Pesemne Emilia simte pârjolul privirii mele şi îşi trece reflex palma peste fund. Se întoarce la locul ei, dincolo de birou. - Hai să vedem situația. Caută într-un toc pe birou şi scoate nişte ochelari. Nu ştiam că poartă, n-am mai văzut-o aşa. Ochelarii au rame sobre, negre, seamănă cu o profesoară. De fapt ştiu că a fost o vreme asistentă la ASE. Are şi doctorat în economie. Nu ştiu dacă îi foloseşte la ceva dar cred că e mai tare ca MBA. Prima oară când am văzut pe cartea ei de vizită, Ph.D., m-am mirat cu glas tare. Cred că i-a făcut plăcere, fiindcă probabil nu ştiu mulți ce înseamnă. Emilia Vasilescu, Senior Accountant, Ph.D. Are un fund mişto pentru atâtea titluri. Mă întreb când a avut timp să le obțină? Oare cum ar arăta goală, cu pielea asta superbă şi cu ochelarii pe nas? Pfui! Gata cu ticăloşiile! Am venit pentru business aici. Emilia se uită cu atenție în schița de business plan la care muncim cu toții de două săptămâni. Şeful a înnebunit. I s-a pus pata să obțină finanțări din fonduri structurale şi acum toți ne ocupăm numai cu asta. L-a şi costat o grămadă de bani toată consultanța etc. Dar şi dacă iese, şi primim banii pentru utilaj o să fim cei mai tari pe piață! A zis că ne schimbă maşinile dacă obținem finanțarea, ar cam fi cazul; Hyundai-ul meu e cam obosit. - OK, mai sunt ceva completări de făcut, dar în principiu sunt toate datele de care avem nevoie. Ați vorbit cu banca? - Da, au zis că sunt de acord, ne dau bonitatea fără nici o problemă. - Trebuie să ne sincronizăm şi să ne grăbim puțin fiindcă am înțeles că sunt mulți evaluatori de proiecte în concediu, acum în august, şi riscăm să stăm două luni până primim răspunsul. - Şi de la noi sunt mulți colegi plecați, de asemenea şi domnul Marinescu, directorul nostru. Deocamdată eu sunt singurul care se poate ocupa de problemă. - OK, atunci lucrez cu tine. Trebuie să vă grăbiți şi cu datele pentru S.F. O parte sunt comune cu planul dar mai sunt nişte chestii care trebuie avute în vedere. - Se-feul ăsta, studiul de fezabilitate îl faceți tot dumneavoastră? Ăă, adică tu? - Da. - Păi în cazul ăsta cred că ar putea să fie discount la tot proiectul. Pe prima ofertă ni l-ați trecut separat, la aproape două mii de euro. Mă arunc, îi cer un discount cam mare, ar fi aproape de 20%, nu cred că o să fie de acord. - E cam mult ca discount. Ia să vedem exact. Ia calculatorul. Ţac-țac! În viața mea n-am văzut pe cineva să bată aşa de repede pe un calculator. - Ar fi 24,75%. Cam mult. Sigur că va fi un discount fiindcă deja colaborăm de ceva vreme şi sunteți un client serios. Ne-ați dat foarte prompt şi profesionist toate info needed. Dacă e ceva care mă enervează la ea e jargonul ăsta româno-englezesc. De fapt, toată firma aşa vorbesc între ei. Pa, te pup, “see you”!. E în “common files”. Ați “downloadat” toate fişierele de la noi? Te calcă pe “nerves”. - OK, deci 20%, îi propun. - 10? - 15 şi considerăm dilu’ făcut. - Bine, fiindcă azi e joi şi e deja foarte cald. Sunt mulțumit. Am ce să-i raportez lui şefu’. Şi m-a lădat şi cu informațiile alea, fiindcă eu le-am colectat, sortat şi i le-am trimis, o ştie foarte bine. Îmi întoarce complimentul pentru chestia cu rochia. Sau poate îi place de mine, de adevăratelea? - Mulțumesc. Atunci cred că o să mă ocup tot eu şi cu SF-ul. Ce date îți trebuie? - Tot ca şi pentru BP şi încă vreo câteva, îți dau un mail mai târziu. Tot pe adresa aceea glumeață de pe Yahoo? - Dacă, am nu ştiu ce probleme cu căsuța de la firmă şi deocamdată le gestionez de pe Yahoo. astaimailulmeu@yahoo.com. Ăsta-i mailul meu. Pe bune. Emilia zâmbeşte. - Ce, e vreo problemă? - Nu, OK. Nu se poate abține şi pufneşte în râs: ha-ha-ha! Râde cristalin, n-am mai auzit-o niciodată râzând. - Mai am una: ceiaiayahoo@yahoo.com. Ştii ce-i aia Yahoo? - Nu, dar ce, Yahoo înseamnă ceva? - Da, într-una din călătoriile lui, Gulliver, ajunge pe o insulă a cailor inteligenți, houy-hnms. Pe insula asta trăiau şi nişte oameni degenerați, un fel de zombi, care se numeau yahoo. - Ai citit recent Călătoriile lui Gulliver? - Prin clasa a şasea, ultima oară. - Şi ai ținut minte de atunci? Eu nu pot să rețin atât de multe lucruri. - Îți plac călătoriile? - Nu prea am timp. Iar în ultima vreme… Nu ştiu, parcă sunt din ce în ce mai multe de făcut. N-am mai avut timp de nimic: filme, cărți, călătorii… Îşi deschide agenda. - Ia uite aici! Toate astea trebuie făcute azi, până la sfârşitul programului. Văleu, are o agendă super-împănată cu post-it-uri şi cu tot felul de texte scrise în mai multe culori. În plus, agenda ei e cât un caiet studențesc şi mai groasă decât în mod obişnuit. - Mai bine lasă-mă, că sunt foarte ocupată! O spune cu uşoară tristețe. Şi ca s-o dreagă: - Cum arătau Yahoo ăia? - Cu bărbi lungi şi încâlcite, şi cu unghiile netăiate. Houy-hmşii erau nedumeriți dacă Gulliver e şi el un Yahoo sau nu. În rest aveau o viață foarte plăcută, stăteau toată ziua la soare. - Mi-ar plăcea şi mie. Sorb o ultimă gură de cafea. E foarte cald în biroul lor cu toate jaluzelele. Îmi amintesc din nou de weekend şi îmi readuc în minte starea plăcută de pre-sfârşit de săptămână cu două zile şi jumătate întregi numai bune de plănuit. Aveau dreptate ăia cu horoscopul, azi îmi merge minunat. - Mo’ning! Uf, au început să vină colegele Emiliei. Şi să se gratuleze în jargonul lor. OK, mă pregătesc să mă car. - Bine, toate cele bune, Emilia, vorbim săptămâna viitoare. Şi aştept mailul tău. Îmi place să-i rostesc numele. Parcă înseamnă ceva cu iubire, bună de iubit sau aşa ceva. O să mă uit pe Net. - Hai că te conduc. Ne bâlbâim puțin la uşă, cine să treacă primul, eu o las dar şi ea vrea să mă lase fiindcă e gazdă, până la urmă trece ea prima. Pe scările întortocheate şi abrupte o văd oarecum de sus, într-adevăr are umerii foarte frumoşi. Şi cu părul răsfirat peste ei. Mă hotărăsc brusc. Inima începe să-mi bată un pic şi simt amețeala plăcută a emoției. Acum să văd dacă au avut dreptate ăia cu horoscopul. Mă arunc cu capul înainte, fie ce-o fi. În curte, până la poartă, îmi dreg vocea: - Mm, Emilia, te rog să-mi ierți îndrăzneala, nu vrei să mergi cu mine la mare în weekend? Tranc! Nu tu o cină, o plimbare, direct la mare, la soare, zile şi gânduri fierbinți. Mă uit la ea, are o privire pe care nu pot să o decodific. Acum o să înceapă să se indigneze, ce ți-ai imaginat, etc., etc. Ce mi-a venit? Te pomeneşti că periclitez afacerile firmei, mă scalpează şefu’. În loc de asta: - Ba da. Unde? Mă uit la ea, are în continuare o mină care nu spune nimic. - Îmm, păi… la Costineşti! - Da? OK, n-am mai fost de când eram studentă. Când vrei să plecăm? - Mâine, după-amiază, poate prindem şi ceva plajă? - Ştii ce, chiar da. În cazul ăsta mă iei direct de la firmă. - Pe la unu? - Hai două. - Bine. Te sun mâine dimineață, pentru confirmare. - Pa, te sărut! Mă sărută!. Nu “te pup” sau la revedere! Ce vreau mai mult? Iupii! Cică să nu te încrezi în horoscop. Aoleo, ce mi-a venit cu Costineşti? Unde naibii găsesc eu cazare în plin sezon? În sfârşit, vedem. Mă sui în maşină şi plec scotocindu-mă după telefon. Ignor un stop şi mă aleg cu un claxon îndelung fiindcă i-am luat fața unui jeep. Trece pe lângă mine şi prin geamul fumuriu îi văd fața încruntată dând din gură şi din mâini. - Ce vrei, bă idiotule? Mă duc mâine la mare cu o super-gagică. Ce să-ți povestesc! Ho,să mai trecem şi noi ăştia, fără jeepuri. Dau repede telefon la vără-miu, la o agenție de turism. - Geo, am nevoie de ajutorul tău. Îmi trebuie o cazare la Costineşti. - Cam greu acuma, în plin sezon. De când? - De mâine seară până duminică dimineața. Două persoane. - Ahaa! Geo ăsta e un alt alergător după copii. E frumoasă? De data asta sunt generos: - Super finețe, directoare de firmă. Hai, te rog, ajută-mă! - Ce nu fac eu pentru tine? Îmi povesteşti când te întorci? - Cu amănunte picante, jur. - Bine, te sun. Hai, pa! Plec călărind pe nori. Parcă Bucureştiul e mai frumos. Stau la o coadă interminabilă la Tribunalul mare. O iau pe lângă fântâni, şi mă opresc la semaforul de la Unirea. Sunt prima maşină. Asfaltul fierbe pe Bulevardul Unirii, se vede piața Alba Iulia ca prin ceață. Ăsta e smog curat. Fetele de pe trecere au toate fuste foarte scurte şi bluze decoltate. Cred că aici e cea mai mare densitate de fuste scurte pe metru pătrat. Dar şi Emilia mea! Când s-a întins după jaluzelele alea, cum i s-a văzut totul… Aproape totul, de fapt, restul o să-l văd mâine. Cred că e clar şi pentru ea, am invitat-o la mare, sper să nu facă mai ştiu eu ce fasoane. O să stăm în aceeaşi cameră, sau cel mai probabil în acelaşi pat. Am uitat să-i spun lui Geo să fie cameră mono-pat. I-o da prin cap şi lui. Dau drumul la muzică. Ştefan Bănică continuă, netulburat: “De ce mă-ntorc la ei şi-acum / Şi-acum când ştiu / Că sunt şi buni şi răi”. Ce zicea la horoscop? Că am nu ştiu ce energie şi avânt. Şi că o să am succes la cei care contează pentru mine? Parcă aşa ceva. Acum Emilia contează pentru mine. O să-i mângâi umerii tot weekendul. Şi sânii. Mă sună Geo: - Da, şefu’? - Fane am pentru tine o cameră chiar la Forum. O chestie, nu mai era decât asta disponibilă, cu greu am păstrat-o, dar e cu două paturi. Vă înghesuiți şi voi într-unul şi pe urmă dormiți odihniți. Sau le tragi unul lângă altul, te descurci tu. E vreo problemă? Dacă e problemă, îți caut în altă stațiune. Dar eu zic că nu e nici o problemă, te descurci tu. Ce pot să mai zic? M-am cam bosumflat nițel da’ las că văd eu ce fac. Mai bine nu ziceam de Costineşti şi mă duceam la Neptun sau mai ştiu eu pe unde. Dar m-a întrebat fata clar, trebuia să-i răspund. *** A doua zi, la unu sunt deja la ea, în Cotroceni. Am vorbit la telefon şi a fost OK pentru ora unu, şi-a aranjat să poată pleca. Sun la interfon şi nu mai urc, o aştept jos. Are tot o rochie, de data asta mai închisă, roşie stropită cu alb. Tot lungime incertă şi poartă nişte papuci cu bile colorate care îi lasă piciorul aproape gol. E mai estivală. Are un rucsăcel Nike şi o geantă. Le bag în portbagaj. Îi deschid uşa, galant, pe partea ei. Emilia îmi zâmbeşte şi se urcă. Ce genunchi frumoşi are! Plecăm. Iar e coadă la Tribunalul mare. Măcar acum, când ştiu că mergem la mare nu mă mai stresez aşa. Dau drumul la muzică, am un CD cu Tracey Chapman şi dau pe pista doi: “You got a fast car / And I got a plan, to get us outa’ here…” Nu prea e rapid Hyundai-ul meu, e pe motorină, nu sunt campionul demarajelor. Conversația noastră cam lâncezeşte, Emilia are iar fața aia de nepătruns, la ce se gândeşte oare? Noroc cu muzica. Mergem destul de încet, de-abia am ajuns la Dristor. - Să ne facem deja planul pentru diseară, îi propun. Ce zici, mergem în Ring sau mai bine pe malul mării să ne sărutăm? - Mergem şi în Ring şi pe malul mării dar nu e neapărat nevoie să ne sărutăm. Hopa! Te pomeneşti că… Ce-a vrut să spună? Mă uit din nou la ea, dar nu înțeleg nimic din privirea ei. “Maybe we make a deal / maybe together we can get somewhere”. Bine că vorbeşte măcar Tracey Chapman. - Atenție! Emilia dă din picioare în față, parcă ar avea o frână a ei acolo. Mă apropiasem prea tare de cel din față şi a trebuit să frânez cam brusc. Iar ne-am oprit la un semafor. - Am văzut, am văzut, o liniştesc. - Te apropiaseşi cam tare. Era adevărat, dar am frânat la timp. Ce mă beşteleşte aşa? Nici n-am plecat bine. Suntem deja pe la Comchim. Apropierea autostrăzii mă face să mă simt bine. Mai avem puțin. Verific indicatoarele de bord ca un pilot pregătindu-se de decolare. - Ai putut pleca? Cum rămâne cu liniuțele din agendă? - Rămân pentru săptămâna viitoare. Deja mă îngrozesc când mă gândesc. Când zice “îngrozesc”, r-ul ăla rostogolit al ei sună foarte veridic, parcă s-ar speria de-adevăratelea. - Ce le-ai zis fetelor când ai plecat? - Că merg cu tine la mare, ce credeai? “Any place is better / Starting from zero I got nothing to loose”. Zău că are dreptate Tracey Chapman. - Chiar le-ai spus aşa? - Da. Trecem de ultimul giratoriu, de la Glina după care intrăm pe patru benzi. Un panou mare verde ne anunță că am ajuns în sfârşit pe autostradă. - Mergi cam repede. - De unde? Nu am depăşit viteza maximă legală, de 130 km/oră. - Dar nu mă simt în siguranță. Tu ce le-ai spus colegilor la firmă? - Că plec la mare cu directoarea de la Project Consulting ca să o conving să ne dea discount. - Pe bune? - Glumesc. Noi, băieții, suntem mai discreți. - Ha-Ha! Râde din nou, cu râsul ei cristalin. Îmi place. Onomatopeele la fata asta sună foarte veridic. Ca şi “te rrog” şi “îngrozitor”. Să încep o listă cu ce-mi place la ea. Vremea se cam joacă cu noi, e un pâlc de nori care astupă soarele. Pe marginile şoselei limita între soare şi umbră se vede foarte clar alergând pe o direcție oblică față de noi. Te pomeneşti că se strică vremea şi nu apucăm să stăm la plajă. Din spate vine tare un Mercedes dând din faruri. Cu ce viteză merge ăsta? Dacă eu am 130, probabil că ăsta are peste 180. Mă dau la o parte. Când mă uit în față, am o dubă care merge mai lent. Aştept să treacă Merțu’ după care revin pe banda de la centru cam brusc, bătrânul meu Hyundai se balansează un pic. Emilia se apucă de portieră şi chinuie podeaua pe partea ei, pe frâna imaginară. - Eu nu mă mai uit. Te-am rugat să mergi mai… - Mai cum? Mă țâfnoşesc la ea. Dar şi ea aproape a țipat. Prima noastră ceartă. - Mai încet? - Nu, mai prudent. Ţi-am zis că nu mă simt în siguranță. Aoleu, ce pisăloagă! De-aia a lăsat-o ăla cu care a făcut copiii. - Mă dau jos! - Bine, te rog, iartă-mă! Mă uit la ea. - Te pun la volan! - Nu, mă simt mai bine aici. Se întinde ca o pisică cu mâinile desupra capului. I se văd axilele, epilate. Îmi dau seama acum de parfumul ei, o chestie de cucoane, mai degrabă dulce. - Chiar mă dau jos, să ştii. O spune cu un ton mai alintat. Ce-ar fi să o dau jos, de-adevăratelea. Goală. Îmi vin în cap nişte legende băiețeşti cu fete d-astea țâfnoase lăsate goale pe holurile căminelor studențeşti sau date jos din maşină. - Bine, uite, sunt şofer model. Ce pot să mai fac? A strâns deja nişte bile negre. E o pisăloagă auto, mi-a tăiat macaroana cu pupatul pe malul mării şi te pomeneşti că în alea două paturi de la Forum n-o să se întâmple nimic, o să dormim ca doi bebeluşi. Sofisticata lu’ peşte! “Sorry, is all that you can’t say / Things go by and still / Words don’t come easily” lălăie Tracey. Ia mai taci şi tu din gură! Ea trebuie să-şi ceară scuze, nu eu. Opresc CD-ul. Brusc începe să se audă fâşâitul pneurilor şi zgomotul motorului. - Ce-i? Nu mai vrem muzică? - Nu, mai ascultăm şi alte chestii. Zgomotul motorului. De data asta chiar s-a supărat. Nu zice nimic, se uită pe fereastră cu buzele strânse. Mă uit la ea, i s-a ridicat rochia până la jumătatea coapselor. Aşa-i trebuie. Las’să stea îmbufnată. Oftează, şi se adânceşte în scaun. Rochia i se ridică şi mai mult. Stă cu genunchii uşor desfăcuți. Oare cum are chiloții astăzi? Poate nu apuc să-i văd deloc. Vreodată. Soarele iese din nou din pâlcul de nori şi ne izbeşte direct. Cobor parasolarul. Emilia se întinde şi ea după parasolarul ei şi îşi trage rochia mai jos. O iau de mână. Are mâinile reci cu piele fină. Îşi împleteşte degetele cu ale mele. După care îmi ia mâna şi mi-o aşează pe volan. - Ţine-ți mâinile pe volan, domnule inginer. Mă uit la ea. - De ce te uiți mereu la mine? Are un aer şăgalnic din nou. - Îmi place de tine. Eşti frumoasă. Şi ai umeri frumoşi. O mângâi pe braț cu dosul palmei. - Bine, poți să mă ții de mână. Dar numai până la Feteşti. Mă ia de mână şi îşi împleteşte din nou degetele cu mine. Încetinesc, trecem pe la fostul “station de taxation”. Când am trecut pe-aci cu nişte amici francezi, s-a tăvălit pe jos de râs, mi-au zis că nu există aşa ceva în franceză. Se zice “peage”. Îmi desprind mâna de-a ei. Brațul Borcea curge pe sub noi, odată cu două barje leneşe împinse de un vaporaş. În depărtare se vede un mal înalt, tăiat parcă de uriaşi şi cu piciorul podului Saligny clar desenat. Dau drumul din nou la muzică, de data asta caut un radio. Dincolo de Dunăre deja se simte apropierea mării. Aerul miroase altfel iar dealurile de lut prefigurează falezele. *** Forumul nu mai e ca pe vremea noastră. Pe-atunci nu puteai să stai acolo dacă nu era taică-tu în CC şi tu un utecist de frunte. Noi restul, poporul, stăteam la căsuțe sau, în cel mai bun caz la căsuțe din zid. Alea de pe lângă lac. Cu duşurile şi budele la comun. Acuma are un aspect de hotel învechit care încă mai păstrează urmele fostei lui măreții socialiste. Cu lambriuri afumate, cu candelabre chioare, cu lifturi mari, modernizate şi cu afişaje digitale, e plină țara de hoteluri din astea, le-am tot văzut în ultimii ani de când mă duc în delegații. Totuşi capitalismul a pătruns şi aici. Recepționera ne ia buletinele şi ne pune să completăm formularele cu un aer absent. Mai țineți minte când nu te primea la hotel decât dacă erai domnul şi doamna X? Aveam un amic, pe gagică-sa o chema tot Popescu, absolut întâmplător, ăştia mergeau cu tupeu prin hoteluri şi se fandoseau că sunt familia Popescu. Până la urmă s-au căsătorit. La cununia civilă i-a întrebat ce nume doresc să poarte, toată sala a pufnit în râs. Cred că erau un milion de Popeşti acolo, şi ai ei şi ai lui. - Micul dejun la ce oră e, vă rog? - Între 8 şi 10:30. E timp destul, dacă cumva ne trezim mai târziu. Iau bagajele şi o conduc pe Emilia la lift. În cameră, ne aranjăm lucrurile fiecare într-unul din cele două paturi. Emilia pleacă la baie: mă duc să mă schimb. Mă schimb şi eu. Când iese din baie, surpriză, are rochia de la Paris. - Am rugat-o pe mami să mi-o pregătească fiindcă ți-a plăcut. Mi-a călcat-o azi dimineață. - Locuieşti cu părinții? - Nu, a venit mami pe la mine. Aha! A chemat-o să stea cu cei mici, normal. O înhaț de talie. - Lasă-mă! Se desprinde. Pe urmă, o drege: - Te rog! Să mergem la plajă. Iar “te rog”-ul ei rârâit şi emoționat. Bine. Un gentleman e un lup răbdător, nu aşa spunea Murphy? Nu prea înțeleg. Se îmbracă cu rochia care mi-a plăcut, dar fuge de îmbrățişarea mea. Coborâm. Vizavi de intrarea în Forum parcă era Vox Maris. Nu mai recunosc nimic. Normal, au trecut atâția ani. După gardul înalt nu se vede şi nu se aude nimic, doar nişte frunze de palmier pe deasupra zidurilor. Probabil se pregătesc pentru diseară. Cu liniştea asta amenințătoare şi cu vegetația luxuriantă şi cu zidurile astea zici că e Jurassic Park. - Ai fost vreodată la Vox Maris? o întreb. - Niciodată. Tu? - O singură dată. Era 50 de lei intrarea şi trebuia să iei şi o consumație obligatorie care costa minim 50 de lei. Un coniac-cola. Trebuia să tragi de el toată seara, dacă nu, mai scoteai 50 de lei. Dacă te duceai cu o fată, te ruina. Totuşi acolo se dădea… VIDEO! Eram uimiți că se poate aşa ceva, pe față, în România. Şi ținea distracția până la doişpe noaptea. În Ring se termina la 10, cel mult 10:30. Iar la doişpe noaptea dacă nu plecai, venea un tip politicos cu sacou şi cravată şi spunea: Vă rog să părăsiți localul. Avea umerii de un metru, se vedeau prin sacou, iar el avea aproape doi metri. - Era ca un triunghi isoscel. Când spune Emilia “triunghi isoscel” e ca o fetiță care se alintă. “Trhiunghi” iar la “isoscel” rotunjeşte gura ei frumoasă şi roşie. - Ce zici? - Păi 2 metri înălțime cu umerii de un metru, era ca un triunghi isoscel. Nu-i aşa? - Ştii ceva? Eu cred că tu erai foarte simpatică când erai mică. - Şi tu cred că erai simpatic când erai mic. - De ce spui asta? - Fiindcă ai aşa un aer de copil îmbufnat când nu se întâmplă totul aşa cum vrei tu. Şi fiindcă ai gropițe în obraji. Când ajungem la Obelisc avem amândoi o reacție sincronă. Uau! N-am văzut în viața mea o plajă aşa aglomerată. E cearşaf lângă cearşaf. Şi-au pus unii cearşafurile şi pe alee, direct pe beton. Şi sunt coşurile de gunoi arhipline, cu țugui. Fir-ar să fie! - O să mergem mai încolo. Nu mi-am imaginat că e chiar aşa. Încerc să mă scuz întrucâtva. - E OK. Într-adevăr, incredibil. Să mergem chiar pe malul mării. - Mai spune o dată “incredibil”. Rododendron incredibil. - Nu vreau. - Cum îți spuneau părinții când erai mică? - Promiți că nu râzi? - Da. - Milica. Dar ție? - Promiți că nu râzi nici tu? - Da. - Fănel. Izbucnim amândoi în râs. - Ladies and gentlemen, după cinşpe ani, Fănel şi Milica se întorc la Costineşti. Plini de bani, stau la Forum, au venit cu o maşină străină iar ea are o rochie de la Paris. Râde din nou. O iau de talie, de data asta nu se fereşte. Ajunşi pe malul mării, ne scoatem sandalele. Emilia dă din degetele de la picioare fericită. Chiar şi aici e greu să te strecori printre atâția oameni. Majoritatea sunt tineri, probabil studenți sau elevi dar sunt şi oameni în toată firea, unii veniți cu copiii. Nostalgici ca şi noi. E foarte cald, îmi scot tricoul. Sunt mândru de cum arăt, după un an de sport, ei bine, se vede. Când o iau din nou de talie pe Emilia, îmi place atingerea umerilor ei goi. Nu şi-a pus sutienul, probabil îl are în rucsăcel sau poate o să facă plajă topless. Apropo, în jur e plin de fete cu sânii goi şi cu slipuri minuscule, tanga, li se vede aproape tot fundul. Mi-e greu să nu mă uit la ele, sper să nu se prindă Emilia. Apa mării e foarte caldă şi ne mângâie tălpile. Din când în când ne atingem picioarele. Uneori simt cum calcă Emilia şi îmi transmite o vibrație prin nisipul ud. Iar alteori simt cum valurile se preling peste picioarele ei, se învârtejesc şi apoi vin peste ale mele, parcă aducând un mesaj de la ea. Rochia i s-a udat puțin la poale, iar părul, probabil din cauza căldurii sau poate a umezelii, i s-a inelat. Cum o țin aşa, aproape, simt din nou mirosul corpului ei, căldură şi soare. Şi zgomot, foarte mult zgomot. Incredibil câtă gălăgie. Foşnet, plescăit, fragmente de muzică, de sonerii de mobil, glasuri vesele în toate graiurile țării. Chicoteli, țipete de fete stropite care îşi ascund sânii când intră în apă. - Când ai fost ultima oară la Costineşti? mă întreabă. - De mulți ani. Te rog, iartă-mă, n-am crezut că o să fie chiar aşa. - Nu-i nimic. Şi mie mi-a plăcut când mi-ai zis că mergem la Costineşti, probabil din acelaşi motiv ca şi tine. Nu mai fusesem de mult. - Şi am amintiri plăcute. Şi credeam că e super-distracție în toi. - Aşa m-am gândit şi eu. - Îți dai seama că toți ăştia vor fi diseară în Ring? - Brr! Un motiv în plus să ne culcăm devreme. Aoleu. Iar fuge de mine? - Spune-mi cum a fost ultima oară când ai fost? îmi dă ghes Emilia. - Mai bine îți spun de altă ocazie. Eram prin clasa a unşpea şi am plecat într-o tabără. Era o pilă de-a lui maică-mea, eram cu un grup de elevi de gimnaziu şi încă doi băieți mai mari, cam de vârsta mea, copiii altor profesoare de la maică-mea de la şcoală. În prima zi, noi, băieți educați, am cerut voie să plecăm singuri, fără grup iar profa, însoțitoarea grupului, ne-a zis, bine, voi sunteți mari, faceți-vă singuri program. Când am auzit, am tulit-o şi ne-am oprit direct pe malul mării şi ne-am luat câte o bere. - A doua zi aveam febră patruzeci şi eram lat în pat. M-au mutat la infirmerie unde am zăcut patru zile şi patru nopți. Într-o seară, n-avea cine să-mi facă injecție, mi-au ciuruit fundul de penicilină, apropo, aşa că am fost până în stațiune, la un punct de prim-ajutor. Şi m-am întors şontâcăind, dureau penicilinele alea, fir-ar ale naibii, şi cu capul vuind de febră. Iar din Ring se auzeau başii bubuind pe cerul înstelat şi “I love rock and roll” ăla pe care l-a preluat Britney Spears, nici nu ştiu cine îl cânta atunci. După patru zile mi-am revenit complet. Totuşi a fost şi ceva pozitiv, şi anume că banii care trebuiau să-mi ajungă toată perioada de unşpe zile, acum se împărțeau la 7 şi ieşea o sumă mai mare. M-am simțit foarte bogat. Atunci am mâncat prima oară în viața mea pizza. Dar tu? - Eu primisem tabără, eram studentă în anul întâi, şi eram împreună cu o colegă. Stăteam în căsuțe din zid şi ne duceam toată ziua la plajă şi în Ring şi speram să cunoaştem şi noi băieți. Eram trei fete în cameră iar cea de-a treia fată a venit într-o seară cu un băiat şi a dormit noaptea cu el. Eu şi colega mea am fost aproape oripilate. Nu eram sigure dacă trebuie să o reclamăm sau nu. - Iar noi, băieții, ne doream să cunoaştem fete, tot în Ring, şi nu aveam curajul să le vorbim. Şi aşteptam să dea un blues ca să le putem invita la dans. Deşi ne refuzau dacă nu erau din acelaşi grup. Îți trebuia mult curaj ca să agăți o fată. - Dar să agăți o fată pe care de-abia o cunoşti, de la o firmă parteneră? - Ascultasem horoscopul în dimineața aia, adică ieri, şi spunea că o să am o zi minunată. - Pe bune? Şi mie îmi spusese că o să am o mare surpriză după-amiază. Când colo, invitația ta a venit de dimineață. - Asta înseamnă că nu trebuie neapărat să crezi în horoscop. Tu crezi? - Nu în mod special. Totuşi îl mai ascult dimineața, în drum spre firmă, fiindcă mereu îți zic de bine. Şi mie mi-a trebuit mult curaj să îți accept invitația. Am tras-o mai aproape. Şi-a lăsat capul pe umărul meu, pentru o clipă. - Asta nu înseamnă că trebuie să-ți iei nasul la purtare, domnule inginer. - Nu, alteță. Nu până nu semnăm contractul de consultanță şi nu dai SF-ul discount. - Mm. Lasă-mă! - De ce mi-ai acceptat invitația? - Eu sunt dintr-o bucată. Ai să mă cunoşti, poate. - Tot atunci, într-a unşpea am fost şi la epavă. Înot, într-o după amiază, cu ceilalți doi băieți. N-am crezut, dat la întoarcere am nimerit într-un fel de curent. Pur şi simplu, ne trăgea marea înapoi în larg. Mi-a fost frică. Mă şi mir cum am avut curaj. Nu ştiu să înot prea bine. Şi aveam doar un colac. Emilia şovăie deodată. Aoleu, cum de nu mi-am dat seama, am ajuns la plaja de nudişti. Se văd deja primele fete goale. Şi primii băieți. Tot drumul ne-am uitat către plajă dar era acelaşi peisaj: cearşaf lângă cearşaf, parcă erau cusute. Nici aici nu pare să fie mai liber. Inima începe să-mi bată mai repede, ca atunci când mi-am luat inima în dinți să o invit cu mine la mare: - O să mergem mai încolo, spre epavă. E o plajă mai proastă cu bolovani. Poate acolo o să găsim un loc. - Nu ştiu dacă e o idee bună. - Nu-i nevoie să te dezbraci. Poți să faci doar topless. Pornim din nou. Mi-era greu să nu mă uit la toate fetele alea cu sânii goi, dar aici… Atmosfera de la nudişti e puțin falsă, toți fac pe naturiştii, că nu contează dacă eşti gol, etc. Şi de fapt toți se benoclează la femeile goale. Două fete trec pe lângă noi, se țin de mână, sunt complet goale. Iar un grup stau de vorbă, sunt şi băieți printre ei, unul dintre ei ține de talie o fată goală. Fete goale sunt şi în apă şi întinse pe cearşafuri, pe spate sau nu, unele dintre ele pur şi simplu cu coapsele desfăcute. - Emilia, ai spus că ai primit tabăra la Costineşti. Erai o studentă eminentă? - Îmi pare rău, dar să ştii că da. Întotdeauna mi-au plăcut tocilarele. Poate fiindcă eu am fost un student mediocru. Toate iubirile mele din facultate au fost studente eminente. Speram să se lipească ceva şi de mine. Ele îşi făceau de cap cu mine şi luau tot numai zece la examene. - N-ar trebui să-ți pară rău deloc. Şi ai rămas în facultate din prima? - Da. Părinții mei erau foarte mândri. După câțiva ani s-a dovedit că nu e mare sfârâială. Iar cu studiile mele puteam face ceva mult mai interesant şi mult mai profitabil. Lucrul cel mai frumos în facultate era să lucrezi cu studenții. Dar în rest erau tot felul de prostii, şedințe, cercetare, trebuia să pierzi vremea pe la catedră, să fii văzut. Aşa că nu îmi pare rău că am plecat. Cel mai mult îmi pare rău de studenți. Poți să te uiți! La naiba! Era o fată tunsă foarte scurt, cu un corp sportiv, superb, se juca cu piciorul în nisip pe malul mării. Cu un fund perfect şi cu sâni perfecți. Şi cu pubisul complet epilat. De fapt, toate fetele de pe plaja asta sunt complet epilate, probabil că aşa e moda acum. - Te rog, iartă-mă. O să mă uit numai la tine. Sper că nu întâlnim cu foşti studenți de-ai tăi şi pe-aici. Cred că s-a supărat, nu spune nimic. S-a supărat că am spus că o să mă uit numai la ea sau că ne întâlnim cu foşti studenți de-ai ei? - Asta ce e? E sincer mirată. Bine că nu s-a supărat, doar mi s-a părut. - E o cazemată. Era zidită în mal, aici a fost o faleză abruptă cam cum e la Constanța. Din cazemată se supraveghea marea, în eventualitatea unei debarcări. Cu timpul malul a fost ros de mare şi cazemata a căzut pur şi simplu pe plajă. Fiindcă e din beton marea n-a putut s-o erodeze. - Uau! Arată ca un film. Din acelea cu comisari. Uşa cazematei clipoceşte în apă. Algele au crescut pe beton şi unduiesc în valuri. Arată cam sinistru. - Vrei să intrăm în ea? - Tu mereu mă atragi în locuri strâmte şi pustii, domnule inginer. Uite, am putea să stăm aici. Într-adevăr, plaja de-aici arată OK, cu densitate normală de cearşafuri. Poți să te aşezi la câțiva metri unul de altul. Ne întindem cearşafurile pe nisip. Emilia are o rogojină iar eu cearşaf portocaliu. Ne aranjăm lucrurile. O privesc cu coada ochiului. Oare o să facă topless? Fie ce-o fi, eu mă dezbrac de tot. Trebuie să fie măcar unul în ton cu împrejurimile. Emilia îşi încolăceşte mâinile în jurul gâtului: - Mă ajuți, te rog? - Sigur. Fermoarul rochiei ei face un foşnet electrizat. Mă uimeşte, nu prin faptul că îi dezgoleşte spatele ci prin faptul că pot să-l aud. Aici e mai linişte, am scăpat de rumoarea de pe plaja de până acum. Se aud valurile fermoarele electrizate ale rochiilor de la Paris. Şi mai cred că se aude şi zumzetul gândurilor mele. Tâmplele mă strâng. Gata, mă aşez pe cearşaf. Emilia şi-a tras rochia peste cap. Are sânii cu areolele încrețite şi sfârcurile turtite de plastronul rochiei. Are un costum de baie ca un dalmațian, alb cu pete negre sau negru cu pete albe. E frumos, legat în şnururi pe lateral şi îi îmbracă fesele destul de mult, nu e tanga. Nu are nici un fel de urme de sutien, deci am bănuit corect că ăsta nu e bronz ci culoarea naturală a pielii ei. - Eu mă duc în apă, o anunț. - Vin şi eu mai târziu. Deocamdată mă bronzez. Mă înfior când intru în apă gol, mă bălăcesc puțin. Deşi apa e foarte caldă, simt un frison. Îmi dau seama cât e de cald afară. Când mă întorc la cearşafuri, Emilia e goală de tot, şi-a scos chiloții şi i-a ascuns pe undeva. Stă pe burtă cu mâinile peste cap. Nu are urmă de slip, n-a făcut deloc plajă anul ăsta. Ma prefac că dau din mâini să mă usuc şi mă uit la ea. Are fundul frumos, cu două gropițe deasupra feselor. Stă cu coapsele lipite. Mă aşez lângă ea pe cearşaful meu. Ridică un ochi: - Cred că e foarte cald. Cred că eşti foarte frumoasă. O ating pe glezne. - Brr. Eşti foarte rece! - E foarte cald. Te sfătuiesc să intri în apă. - Bine. Se răstoarnă pe o parte, nu îndrăznesc să-mi dezlipesc privirea din ochii ei. Vii şi tu? - Imediat. Zâmbeşte, cred că a înțeles stratagema mea. Poți să te uiți cât vrei, par să spună ochii ei. Pleacă către apă. Aşa, în picioare, e şi mai frumoasă. Păşeşte cu grijă ocolind un depozit de scoici şi fundul i se mişcă în ritmul paşilor. Fiindcă e luminată de soare, tenta arămie a pielii ei devine aurie, aproape strălucitoare. Stau ridicat şi mă uit direct la ea. Cred că simte privirea mea, se întoarce cu tot corpul spre mine şi îmi face semn zâmbind: “hai, vino”. Ne luăm de mână cu degetele împletite şi intrăm în apă. Se cufundă în apă până la gât şi apoi pleacă înot, ca un delfin. Face o voltă şi apoi se scufundă. Dispare şi apoi reapare lângă mine cu părul şiroind şi sânii plescăind chiar deasupra apei. - Uau! E super! - Da’ eşti o înotătoare meseriaşă. Eu nu ştiu aşa ca tine. - Nu ştii să înoți? - De fapt mă cam bălăcesc pe lângă mal. O iau de talie. Se apropie puțin de mine, E rece şi caldă în acelaşi timp. Ca o cenuşă sub care mai mocneşte jarul. - N-am mai fost de mult la bazin. Mă duc să dau o tură. Îmi desprinde mâna şi pleacă înot, de data asta pe spate. După trei minute se mai vede doar un cap îndepărtat, ieşit din apă, ca o focă, departe spre larg. Ies din apă şi mă duc la cearşaf. Pe fâşia de nisip de lângă apă e un fel de bulevard, se plimbă perechi goale ținându-se de mână, uneori două fete discutând sau fete singure, unele fac jogging. Simt că îmi iau creierii foc. Emilia se întoarce, îmi pun ochelarii de soare. Când iese din apă mă uit direct la ea. Merge cu coapsele lipite, parcă încearcă să-şi ascundă pubisul. Se opreşte pe mal, cu picioarele în apă şi îmi face semn să vin. Când ajung lângă ea, îmi scoate ochelarii şi şi-i pune ea. - Ca să nu mă întâlnesc cu un fost student. Acolo e tot o cazemată? Îmi arată cealaltă cazemată, la vreo sută de metri. - Cred că da. - Mergem s-o vedem? - Îhîm. Plecăm către cazemată. Nu-mi vine să cred. Merg de mână cu o fată superbă, complet goală. Amândoi suntem de fapt complet dezbrăcați. Mă întreb dacă ea s-a uitat vreo clipă la mine. - Vrei să mergem, până la epavă? - Tu înot şi eu cu barca pe lângă tine. Sau să mă duci tu în spate ca mândra din “Mă dusei să trec la Olt”. - Am glumit. Mă amuză oamenii care nu ştiu să înoate. Cred că am o față îmbufnată. - Hai, nu te supăra… Fănel! Mă ia cu ambele mâini de braț. O iau de talie şi mă înfior de atingerea pielii ei. Exact cum îmi imaginam, caldă şi catifelată. Pe umeri are încă broboane sărate. Ne întâlnim cu altă pereche care vine din sens opus. Chestia asta am senzația că e un fel de etalare a fetelor cu care e venit fiecare. Văd clar cum perechea cealaltă se uită la noi. Cazemata e copia fidelă a celeilalte. Pe o piatră plină de alge din fața intrării pozează o fată întinsă în valuri şi cu părul desfăcut şi ud pe care şi-l tot aruncă de pe un umăr pe altul. Ne întoarcem. Soarele începe deja să ne frigă pe umeri. Stăm pe cearşafuri şi mâncăm porumb fiert. Emilia a uitat complet că e goală, stă pe o parte, cu fața către mine şi cu un genunchi ridicat. Din când în când îmi mai arunc ochii pe ştiuletele de porumb dar de fapt mă uit la ea. Cred că îşi dă seama dar nu îşi modifică postura, nici n-ar avea cum se ascunde. Se ridică apoi în fund cu picioarele aşezate turceşte. Mă duc să arunc ştiuleții ronțăiți. Când mă întorc, Emilia e aşezată pe burtă cu ochii închişi şi coapsele uşor desfăcute. Mă prefac că mă duc până pe malul mării ca să-mi spăl mâinile de nisip. Când mă întorc, Emilia e în aceeaşi poziție. Între fesele uşor desfăcute pot să-i văd pubisul, e ca o boabă de cafea. O mângâi pe talie cu dosul mâinii. - Eşti fierbinte. Cred că ar trebui să mergem. Pe urmă ne prăjim prea tare. - Ai dreptate. Ne îmbrăcăm. După ce-şi trage rochia pe cap, mă roagă: - Mă mai ajuți cu fermoarul? Stau în spatele ei şi îi trag fermoarul. Când ajung la capătul cursei o cuprind de mijloc şi o sărut pe umeri şi pe gât. Ne ridicăm în picioare şi ne sărutăm îndelung. O strâng de talie şi îi frământ şoldurile. - Nu ți-ai pus slipul? - Nu. Mă iei şi aşa? - Ştii, atunci la firmă, când ai descurcat jaluzelele… - Ştiu, mi-am dat seama. De ce nu m-ai sărutat şi mai devreme? - Mi-a fost ruşine. *** Ajunşi la Forum, suntem amândoi leşinați. E foarte cald şi drumul pe jos prin toată hărmălaia de plajă, ne-a epuizat. Ajungem în cameră. - Cred că nu mai mergem în Ring în seara asta, îi propun. - Cred că ai dreptate. Mă duc să fac duş. OK. Te aştept. Mă gândesc dacă să o aştept gol sau îmbrăcat. Optez pentru varianta doi. Stau pe pat şi dau drumul la televizor. Aproape că adorm. Când iese, Emilia e înfăşurată într-un prosop mare roşu cu portocaliu, înnodat peste sâni. Vine spre mine: - Te uiți la ştiri? Ce zice? O apuc de capătul prosopului. Murmură către mine: - Nu ți-am arătat destul pe plajă, domnule inginer? O desfac din prosop ca pe o sarma. - Ba da. Acum vreau să negociem contractul… E târziu. Suntem epuizați, dar nu ne vine somnul. Stăm fiecare în patul lui şi ne ținem de mână. - De ce ai acceptat să vii cu mine la mare? - Fiindcă îmi placi. Mă gândeam că o să mă inviți undeva întâi, dar tu, tranc, m-ai chemat direct la mare. - Când te-ai hotărât să te iubeşti cu mine? - Îți dai seama că, de fapt, m-ai pus să răspund la două întrebări acolo în curte, când m-ai întrebat dacă vreau să vin cu tine la mare? - De-aia ai acceptat să te bronzezi goală? - Da. Ţi-am spus că eu sunt dintr-o bucată. - Ţi-am văzut totul. Şi nici nu te sărutaseşi cu mine. - Ştiu, pentru tine… - Eşti frumoasă! - Şi tu eşti, aşa, blând. - Dar sunt frumos? plusez eu. - Eşti. - Te-ai uitat la mine? Spune drept! - M-am uitat doar la fundul tău. Râde. - Mai vreau să te întreb ceva. Dar dacă nu vrei să-mi răspunzi, nu-mi răspunde. Copiii din pozele de pe birou… - Sunt nepoții mei, copiii lui soră-mea. Doi başbuzuci. După care se prinde: - Ce? Doar nu ți-ai imaginat că sunt ai mei? Sunt eu super-femeie, dar nici chiar aşa. Râde în hohote. Ca să poată da din picioare, se dezveleşte. E goală sub cearşaf. Să-mi dai o poză de-a ta să am mai multe poze cu copii pe birou. Întind o mână, o mângâi pe şold. - Ia vino-încoa. - Lasă-mă. Mi-e somn. - I-am spus lui vără-miu că vreau o cameră cu pat matrimonial. Uite ce-am primit! - Să-i dai o bere din partea mea. Nani! *** În visul meu, stăteam pe malul mării. Apa era cenuşie, cu valuri abia ridicate, clipocind egal şi ritmic, cred că era dimineața. Nu ieşise încă soarele, dar era lumină. Stăteam amândoi pe o saltea de pat, din aceea cu arcuri, întinsă direct pe nisip. Era un fel de sălaş al nostru, eram ca doi aurolaci, dormeam afară. Eram acoperiți cu o plapumă, iar Emilia era goală şi aşezată direct peste mine, cu fața în sus. Nu-i simțeam aproape deloc greutatea, îmi plimbam mâinile peste corpul ei. Aveam o stare de bine deplin, ca atunci când eram copil şi ieşeam vara în picioarele goale în fața blocului şi-mi venea să chiui de bucurie, nici eu nu ştiam de ce. Simțeam un uşor regret pentru viața mea care urma să ia un nou curs, ca atunci când te desparți de o etapă dragă, ca atunci când termini liceul si cânți “Gaudeamus” şi pentru toate celelalte fete pe care le-aş fi putut iubi. Iar pentru Emilia simțeam că mă pregătesc să-i spun că relația noastră are ceva special şi că va fi de durată. O distorsiune temporo-spațială mă readuce în lumea reală: - Tati, vlei să îți dau un pupic? - Mm. Da, Emiluş, minune mică. - Vlei să ne sculăm? Si să melgem în suflagelie să ne jucăm? - Mm. Un căpşor ciufulit mă priveşte curios. Are părul foarte brunet, seamănă cu maică-sa. Are cea mai frumoasă nuanță de păr pe care am văzut-o. Încerc ultima carte: - Unde e mami? - Mami, şace baie. Emilia apare şi ea, în halat de baie. Se suie în pat. - Tocmai visam că vroiam să te cer de nevastă. Eram noi doi, pe malul mării, ascunşi sub o plapumă. - Îmi povesteşti diseară? Îşi şterge părul. Acum văd asemănarea perfectă între părul ei şi al copilului. - Emil seamănă cu tine la păr. Are exact aceeaşi nuanță. - Şi are ochi frumoşi ca tine. - Cum am ajuns să te iubesc? - Ai uitat? Te-ai trezit într-o dimineață clocotind de avânt şi dornic să negociezi contracte. - Mm. Nani! Încă nu m-am trezit. - Nu uita că la opt jumate îți vine meşterul să-ți repare ferestrele. Şi tre’să te duci până la Bricostore să-i cumperi adeziv. - Mă iubeşti? O trag către mine. - Lasă-mă! O sărut pe gât. Părul ei ud miroase a şampon. Emiluş se bagă între noi. - Vleau si eu pupic. Mami! Tati!