decameronul mariei

Primul capitol Decameronul Mariei Și lăsând țigara jos... Geraldi închise ochii. Efectul Mariei îi arsese creierii. Acum începea să zboare... Trecea prin copilărie... Prin senzații care îi rodeau din minte puțin câte puțin... Uita de el, își simțea picioarele înfipte adânc în nori. Sub el, albastru. Credea în sinceritatea stărilor pe care le simțea acum mai intens ca oricând. Fiecare por simțea fericirea și se îmbăta de recunoștința faptului că mai avea de tras încă un fum. Þigara plecă din mâna Luanei. Și îl arse recunoscându-l. Un rânjet grotesc îi umplu fața. Dinții pătați de gânduri maronii se schimonoseau în pupilele dilatate ale celorlalți. Încă un fum și va cădea... Nu va încerca să se agațe de nimic. Va pluti în gol. Golul din el se așeza ascultător pe masă. Vader îi poruncise să povestească ce simte încă dinainte să o aprindă și pe cea de-a zecea țigară din ziua aia. Știa că va deschide gura îmbăloșată de o salivă lipicioasă și noroiată. Era în mâl. Se zbătea să își salveze o parte a corpului pe care nu o știa până în momentul ăla. Bucata asta de aer lipită de el îl trăgea în jos. Nu putea să se dezlipească de ea să se ridice. Voia să se întoarcă în partea ailaltă a corpului în care își aruncase sufletul. Acum știa și de ce își izolase simțirea într-o parte nestudiată, inaccesibilă a corpului lui. Îl rănise prea tare tipa aia cu ochii stacojii pe care o cunoscuse în parc. Când s-a trezit de lângă ea trecuseră cinci ani din viața lui. Și ea nici nu mai era acolo, nici nu fusese. Ea îi gonise sufletul din capul pieptului. Când se bătea cu băieții toți râdeau de el că îi răsună pieptul în mod ciudat. Îi suna a gol... Tavanul. O sticlă de cola. Niște bere rece. moartea pe care o mai avea prin el și încerca să o testeze pe ceilalți. Zâmbetul îi lărgea botul într-o parte. Simțea cum un firicel de salivă i se prelingea adând prin bărbie, intra în carne și începea să fiarbă. Mirosurile pe care le împroșca erau mirosurile pe care le simțea în fiecare noapte în dormitorul în care aducea fete să le fută... Mirosurile alea stâlcite erau singurele lucruri pe care le simțea. Ura pe care o strânsese în el era neagră. Vader se uita fix în ochii lui. Nu putea povesti treburile astea. N-ar înțelege nimeni nimic. Totuși, există o morală. Există. Geraldi se așeză pe vine. Vomită pe covor. Nimeni nu râdea. Camera mirosea a vise. Petale de trandafiri tremurau pe pleoapele Ginei. Galu înghițea în sec laptele scurs pe ugerul vacii. Bandu se legăna în același hamac cu Arla. Palmieri roșietici înveleau camera în care cei cinci urmau să spună întreaga noapte povești. Vader erea șeful incontestabil. El adusese marihuana. El conducea filmele care cereau un consum imens de energii. La un moment dat un bec explodă. Acesta a fost începutul. De acum... totul devenea părere. Mâinile tremurau ciudat lăsând loc senzațiilor să iasă prin pori. Un somn dulce. Hipnoză. Ochii devin inutili pentru un creier care își alimentează realitatea din interior. Sufletul se lasă golit și violat în repetate rânduri de vorbe care nu au ce căuta acolo. Libertate. O libertate aparte. O libertate ca un fum de marijuana. Singura care poate strivi aerul de realitate din camera de zi. Prin perete, cuvintele reci ale lui Che Guevara. Apoi moartea cuvintelor. Lentoare, mister. Nici unul din noi nu mai este om. Suntem poveste, zise Vader. Un nor care abia atunci invata sa zboare se lasa peste incapere si rupse realitatea indoindu-i grijuliu colturile. Moartea se prezenta in seara aceea sub forma de text, iar linistea avea gust de bere. Deveniti scrum, tinerii incercau sa tinteasca usor cu privirea in nebuloasa intinsa ca un hamac la marginea lumii. Niciunul nu mai zicea nimic. Fumul vorbea de la sine intr-un limbaj al povestii ce nu va fi niciodata scrisa. Pentru ca nu s-a intimplat niciodata. Bogdan Nicolai