Dialog

Într-un amurg sângeriu se întâlnește o pasăre cu un copac. - Bună, înnaripato! - Bună, înfrunzitule! - De ce zbori tu toată ziua, iar când te oprești cânți? - Pentu că sunt îndrăgostită de cer. - Și nu mai bine stai tu pe pământ să prinzi putere, să te odihnești, să bârfești cu celelalte ființe? - Nu, pentru că mi-e teamă că o să prind rădăcini și nu o să mai pot face dragoste cu iubitul meu, văzduhul. - E și tu acum! Cum să-ți crească rădăcini? Și, în fond, nu e rău să-ți tragi viața din pământ. Devii puternic și înțelept. Toată cunoștiința zace aici, aici ești martor la toate evenimentele care contează. - Așa o fi, dar eu vreau să zbor. Mă cam încurcă picioarele, dar cred că o să le rup să pot zbura și să-mi trăiesc viața doar atingând cerul. - Păi și nu o să-ți crape inima de atâta dragoste? - Ba da, dar o să mor fericită. Și pasărea își rupse picioarele și-și luă zborul promițându-și că nu va mai poposi pe pământ decât fără suflare.