Poezie
Pe aripile Caliopei
3 min lectură·
Mediu
Mă uitam cu ochi mari
Cum erau așezate cuvânt peste cuvânt
Înaltele temple ale Caliopei
Și știam că nu pot să țin dorința
Departe de durerea mizantropei
Mele dureri.
Voiam să văd și eu
Cum se ridică cuvântul
Și devine monumental
Cât de tare răsună
Dacă o să cadă în cioburi spărgându-se
Sacramental.
Și mi-am pus gândurile pe hârtie
De teamă să nu fugă
Ca o leoaică-n iarba înaltă
Pregătită să distrugă
Ce-a mai rămas din al ei suflet,
Iar fața mi se înroșea
Cât de vulnerabil era acel urlet
Acolo, pe foaia de hârtie.
Am zis să scriu o poezie
Apoi două și apoi șapte,
Pentru că-mi plăcea să le dau o altă haină
La acele gânduri deșarte
Și s-a format între noi o dulce taină,
Cum nicăieri nu încape.
Și-am început să cred
Că alte cuvinte decât ale mele
Erau banale și uzate,
Rupte și purtate.
"Felicitări", "Ești frumoasă", "Te iubesc"
Parcă li se desfăcuse tivul pe alocuri
Și stăteau așa deșirate
Ca firul de torțel
Și n-am mai plâns ca atunci în niciun fel.
Am început să le spun și să le arăt
Cât de frumoase sunt cuvintele mele
Cât de tinere și vii,
Grotești și vineții,
Iubite și pustii,
Pot fi ele,
Cuvintele mele,
Dar s-au uitat cu o privire grea
Ca și cum nu eram acolo,
Pentru că eram atât de sus încât
Puteam vedea turlele templelor Caliopei
Atât de aproape de mine.
De câte ori mă aplecam,
Simțeam mușcătura unui cuvânt
Ca o albină ce-și lasă acul înfipt,
Sacrificându-se,
Iar cuvântul murea.
Era așa de pustiu în văzduh,
De câte ori vorbeam cu înaripații
Mă simțeam tot mai jos,
Iar de câte ori plecam capul jos,
Mă simțeam atât de sus.
Templele și-au deschis tot mai multe uși,
Fără nici măcar ca să bat,
Și o durere angoasă m-a străpuns
Când am realizat
Cât de tare răsuna nimbul de cuvinte
Și cât de încet inima mea:
Dacă aveam să cobor mai puteam a mă ridica?
În tot timpul acela sus,
Vălul mi s-a îndepărtat
Și vedeam viața în alte culori
Pe care nu le-aș fi uitat
Dacă nu m-aș fi îndrăgostit de nori,
Pe care i-am memorat,
Căci stihul, rima, hârtia și stiloul
Îmi erau mai dragi
Decât orice iubire am îngropat.
Voiam să fiu a oamenilor,
Să-i iubesc, să râd, să-i cuprind,
Dar treptat-treptat mi-a fost teamă să simt
Că sunt și eu om
Și nu spirit străveziu
Sau fantasmă a epocilor victoriene.
Încă le am,
Acele aripi pe care le avea Caliope,
Și le îmbrac în fiecare seară
Când semiluna coase cerul,
Lumina lămpii e ca fierul
Și bătătura mâinii drepte
Mai doare și tânjește
Să mângâie stiloul.
0119
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Bianca Raileanu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 446
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 87
- Actualizat
Cum sa citezi
Bianca Raileanu. “Pe aripile Caliopei .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/bianca-raileanu/poezie/14206939/pe-aripile-caliopeiComentarii (1)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
Poemul are ceva baladesc, o anumită solemnitate a rostirii, cu temple, aripi, nimburi și alte accesorii ale înălțării. Caliope, muza poeziei epice, justifică, desigur, amploarea demersului. Bine, mie mi-a venit în minte inclusiv madam Caliopi a lui Caragiale, despre care, judecând după numele date copiilor, putem presupune că avea, la rându-i, niscaiva afinități literare. Rimele (pentru că la ele voiam, de fapt, să mă uit) apar! Nu ostentativ, ci din loc în loc, la distanțe uneori considerabile, probabil pentru a nu stânjeni zborul. Unele se întâlnesc, altele n-au pretenții... Finalul, în schimb, mi se pare deosebit de interesant prin evocarea dovezii materiale a întregii aventuri spirituale, respectiv bătătura provocată de patima scrierii. Eu cre' că merită!
0
