Preludiu

O lungă perioadă de timp am crezut că ceea ce-ți port este iubire pură. În adevăr, este o obsesie tulburătoare ce mă consumă. Mintea mea este otrăvită de prezența ta, iar întregul mi-e condamnat la absența ta. Am fost îndeajuns de puerilă să cred, măcar pentru o secundă, că sunt stăpână pe sentimentele mele. Îndeajuns de naivă să sper că-mi pot înfrâna dorințele. Realitatea copleșitoare este ceea ce mi-a fost teamă să verbalizez: sunt un om lipsit de esență, de forță lăuntrică când mă gândesc la tine. Un simplu gest mă poate aduce la extaz, iar lipsa acestuia să cobor in Infern. Tot ce simt este o pedeapsă capitală pentru simplul fapt că te iubesc. Este cutremurător să realizez, într-un sfârșit, cât control ai asupra ființei mele, însă mai dureroasă, este înțelegerea că eu nu voi fi niciodată mai mult în ochii tăi. Aș dori să mint că nu mă afectează nepăsarea ta, că pot trece peste acest capitol din viață, dar când nimeni nu mă vede, nimeni nu mă simte, când sunt a nimănui și nimeni nu-mi aparține, sufletu-mi te cheamă cu glas sfâșietor. Pentru tine poate voi rămâne o străină, însă tu mereu vei fi călăul meu cu chip inefabil.