Nebunie de primăvară

Am inchis fulgerul într-o fotografie, am trântit ușa in urma mea și am plecat în oraș. Sufletul meu și-a aruncat haina plină de noroi și nămeți și aleargă pe străzi ca un nebun. Ne-am oprit in parc ca să își ia haina cea nouă, o haină de flori pe care Primăvara i-a dăruit-o zâmbindu-i ca și când l-ar fi cunoscut, ca și când ar fi știut că va veni. - Nu mai am răbdare, îmi spuse el. Mă duc să sărut cerul și să îmbrațișez soarele, apoi mă voi intoarce aici, mă voi așeza pe o bancă și o voi aștepta pe ea. - Pe cine anume aștepți? Azi nu te înțeleg deloc. - Vara… dar ce credeai? Noi, sufletele, nu avem pereche, avem doar o haină pe care fiecare anotimp ne-o dăruiește. Anul trecut, Vara mi-a promis că Sirenele îmi vor face o haină iar ea mi-o va aduce aici. - Sirenele?! Sirenele îți vor face ție o haină? - Da, Vara mi-a promis și ea întotdeauna iși respectă promisiunile. Dar de ce mă privești așa? Nu crezi că Sirenele există? - Nu, nu cred. Ești surprins? Ești dezamăgit? - Nu, deloc. Tu nu crezi în nimic. Nici măcar in mine. - Asta nu-i adevărat. Cred în tine dar uneori nu te înțeleg. Acum spui lucruri fără sens. Spuneai mai devreme că vei rămâne aici, singur, să aștepți Vara. - Da, asta o să fac. - Și cum te vei descurca singur? - O să mă descurc. - Nu mai fi așa încăpătânat! E timpul să ne întoarcem acasă. - Eu nu mă întorc cu tine acasă…nu astăzi. Voi dormi aici… cerul îmi va da o pătură de stele și mă va ocroti. Nu o să pățesc nimic, nu îți face griji. - Dar nu e normal… nu trebuie să se întâmple așa. Separați, nu cred că vom putea supraviețui. - Vom fi bine, crede-mă. Știu unde să te găsesc. O să mă întorc la tine și atunci când o s-o fac, vei înțelege totul. Acum e prea curând pentru tine, nu ai putea înțelege. Acum aș vrea să mă lași singur. - Bine, bine…o să plec. Nici nu ieșisem înca din parc când sufletul meu ma strigă. - Þi-ai uitat colierul de flori, îmi spuse el apoi se îndepărtă cu pași grăbiți.