Fabulă despre celcarelucreazălacomandă

Trăia odată un celcarelucreazălacomandă. În meseria lui, trebuie să scrii povesti ascuțite, care pun oamenii pe gânduri. Vine de exemplu un grup la tine, și comandă o poveste dintr–acestea. Tu îl scrii, frumușel. Apoi, alt tip de organizație, pentru alte idealuri. Tu scrii. Acest celcarelucreazălacomandă a devenit atât de profesionist, cu timpul, încât inventa poante-gata, scria la ele povești pentru fiecare ideologie și aștepta comenzi de orice fel cu marfa finisată deja. Păi, mergea afacerea! Însă, cum se întâmplă de obicei, într-o zi propria poantă i-a mers până la inimă, și s-a pocăit. Așa, cum zic. Dar, vai! începea să-l neliniștească viața lui de pînă atunci. Repede, a scris o scrisoare la Dumnezeu, oare , poate fi iertat cinismul diabolic din trecut? A primit răspuns în câteva zile. Binențeles, citea în scrisoare, păi, oamenii ca el, tocmai de aia primesc talent, să inducă idei. Într-o zi, oricum le vine rândul, ca și în acest caz, și se pocăiesc. Așa e bine. Cu drag: Dumnezeu. Totuși, era o mică hibă. Când scrisoarea a fost trimisă, Domnul nu era în birou. Ca urmare, conform procedurilor birocratice, punând un „x”vizibil, Sfântul Petru l-a semnat, în numele șefului. (Respectând întocmai legea.) Dar, celcarelucreazălacomandă se temea, ca în situații de interes major, cum ar fi Judecata de Apoi, părerea Sfântului Petru să nu-l oblige la nimic pe Dumnezeu, eventual, ulterior, Instituția să plătească niște despăgubiri pentru eroare de procedură. Asta nu i-a dat pace în ultimii ani ai vieții, doar cu puțin înainte să moară a priceput: deoarece Domnul iubește foarte mult un asemenea celcarelucreazălacomandă, astfel l-a mângâiat puțin. Și, a murit împăcat cu el, senin.