Poezie
Revolta
1 min lectură·
Mediu
Mi-a spus cineva că trebuie să trag, să fac, să rup,
Că nu-i o soluție dacă le pun cuțitul la gât,
Dar am principiile mele, aleg să rămân tare,
Să scot pistolul, să trag atunci când mă doare.
Mi-au reproșat că nu fac nimic pentru mine, că iubesc mult,
Mi-am astupat urechile, n-am mai vrut să-i ascult,
Ajungi într-un punct, spui c-ai obosit, că nu mai poți
Și din muncă cinstită nu prea poți banu' să scoți.
Viața-i atât de ciudată, atât de nedreaptă câteodată,
Că-mbătrânești și tot ce rămâne e doar un scaun la poartă,
Un bătrân care n-are de mâncare, e bolnav și îl doare,
C-a muncit o viață și n-are nimic, frățioare !
Și văd că nimeni de lângă mine nu trăiește mai bine,
Alții se mulțumesc cu o bere și-o amărâtă de pâine,
Dar nu vreau asta, nu vreau un trai mizer,
Vreau să-mi asigur viitorul, nu doar să sper.
Când toți fug, eu stau aici și mă bat cu fiecare,
Fără milă, frate, p-aici trebuie să fii tare,
O să mor apărându-mi viața și familia ce-o iubesc
Și promit că dacă obosesc n-o să mă opresc.
001443
0