singurătate

... Ca într-o peșteră adâncă pornește ea, singurătatea, păstrând vechiul ei obicei de a răsuna în toate colțurile, de a-ți aduce aminte de existența ei și de a-și face apariția exact atunci când simți că mai speri... Singurătatea e singura stare care-ți lămurește detaliat tăcerea ca-ntr-un mormânt uitat de vremuri, unde mai bântuie mrejele acestei frumoase zeițe. Ea te face să simți golul din suflet ca abisul în care te scufunzi, ca frigul și liniștea din lumea celor ce niciodată nu vor veni înapoi... Singurătate e atunci când ... dragoste nu e, atunci când peștera duce ecoul liliecilor prin adâncurile ei, duce zgomotul lor ce răscolesc rănile dureroase ale sufletului. Și în pustietatea acestui umed te prăbușești ușor ca pasărea doborâtă de vânători și te prefaci într-o nălucă de vise și speranțe ... fără viitor, fără trecut, fără sfârșit... Și de fiecare dată ți se pare că în golul în care te scufunzi, aluneci mai repede ca gândul, căci acolo, jos, te-așteaptă lumea de unde cei vii nu te aud, nu simt durerea ta ca pe a lor, nu văd lumina stinsă din ochii tăi... Orizontul nu se poate atinge... Singurătatea rămâne a fi în sufletul tău ca o distanță nemăsurabilă dintre pământ și cer, ca veșnicul azur al unei zile când ploaia e-nsoțită de soare, iar singura salvare de singurătate, înseamnă a căuta în negrul care te-nconjoară acea rază, acel ochi senin, care să te facă să vezi că solitudinea e doar o mică parte din scurta ta trecere prin viață... Doar așa vei simți că tot ce te așteaptă mai departe e doar un paradis înverzit al unei vieți pierdute...