Coșmar sau realitate?

Întuneric. În jurul meu plutea un uriaș întuneric. Fiori de gheață simțeam cum mă cuprind. Eram singur, dar unde naiba mă aflam? Tăcere. Era o tăcere ce mă făcea să înnebunesc. - Alooo? Este cineva aici? Nimic. Nici un zgomot. Încep să înaintez câțiva pași. La dracu! Ce frig era acolo. Trebuia să evadez din închisoarea aceea a morții. Dar unde? Încotro să mă îndrept? Nici nu știam ce era cu locul ăla ciudat. Nici nu îmi puteam aminti ce s-a întâmplat, cum ajunsesem acolo. De fapt nu îmi puteam aminti nimic. Cred că începusem să o iau razna. O lumină vagă, care ușor începu a prinde viață se ivi de nicăieri... Oh! Dumnezeule, chiar din mine. Am întins palmele în față. Așa ceva nu se putea, era imposibil, dar totuși adevărat. Întreg corpul îmi era înconjurat de o aură albă. Voci. Am auzit voci și țipete undeva departe. M-am uitat în jur dar nu am văzut nimic. Am vrut să strig, dar cuvintele îmi erau parcă încătușate în eternul întuneric. Deodată, o voce venită de nicăieri, mi-a șoptit ceva la ureche: - Fugi! Fugi și întoarce-te înapoi! Nu este vremea ta încă. Tot corpul îmi tremura iar inima parcă vroia să-mi sară din piept. Eram speriat și abia dacă mai puteam respira normal. M-am întors în direcția de unde venise vocea, dar nu era nimeni acolo. Un zgomot ciudat se auzi aproape de mine, ca și cum cineva s-ar fi târât agale. - Fugi Cristiane! Întoarce-te până nu rămâi captiv aici! imi șoptește din nou vocea aceea, glasul ei venind de data aceasta din direcție opusă. - Unde să fug? Ce se petrece? Urletele și țipetele de durere se auzeau din ce în ce mai tare, apropiindu-se din ce în ce mai mult de mine... Am luat-o la goană asemeni unui animal scăpat din cușcă. Am alergat în bezna aceea rece, până am obosit și am căzut pe jos. Am simțit ceva rece cum mă înșfăcă de picior. Mă apucase și nu îmi mai dădea drumul trăgându-mă undeva în jos... Mă zbăteam să scap, dar în zadar... Atunci mi-am amintit de cruciulița pe care o purtam la gât. Am luat-o în mâini și am strâns-o la piept cu putere gândindu-mă la Dumnezeu. Deodată, tot acel întuneric a început ușor-ușor a se contura cu lumina albă ce izvora parcă din mine, până când a devenit o explozie uriașă de lumină, care într-un final m-a orbit. Am deschis larg ochii. Uh... Eram acasă, în pat înfofolit cu pătura, iar mama trăgea de piciorul meu să mă trezesc: - Haide somnorosule, trezește-te! O să întârzi la școală, îmi zise ea. Încă mai tremuram și încercam să-mi controlez ritmul respirației, când am auzit pentru ultima oară în mintea mea șoaptele acelei voci, ca un ecou al timpului: - Credința ta te-a salvat... Să fii fost oare un simplu coșmar... ? Sau mai de grabă o realitate cu care nu aș vrea să am de-a face?