O insulă în timp

Era destul de întuneric și stătea cu spatele. Nu reușeam să-i vad chipul, însă știam că nu părea prea fericită. Stătea lipită cu spatele de mine și tresărea ori de câte ori se auzea câte o detunătură. Îmi răsuna în minte ultima ei replică: - Ești un ticălos nemernic și fără inimă. Nu-ți pasă de nimic! Asta se întâmplase cu câteva ore bune în urmă. Îi spusesem să stea liniștită, în timp ce eu mă gândeam la un plan de evacuare. Adăpostul în care ne aflam urma să rămână fără aer în mai puțin de șase ore. Tunelul prin care trebuia să ieșim fusese blocat de căderi de piatră în urma exploziilor repetate. Ne întorsesem în adăpost obosiți și cu moralul scăzut. Și mai erau cel puțin șapte ore până la căderea întunericului, când am fi putut să ne strecurăm cu mai multă ușurință afară. Îi spusesem să stea liniștită, că altfel consumă mai mult oxigen decât i-ar fi necesar în condiții normale. Þipase: \"Ești un ticălos nemernic și fără inimă. Nu-ți pasă de nimic!\" și de ore întregi nu mai zisese nimic. Apoi, după ce eu îi expusesem planul meu, își adunase și ea lucrurile și așteptase tăcută. Nu-mi mai adresase nici un cuvânt, dar se apropiase ușor de mine. Simțeam cum tresărea la fiecare detunătură.