Marea și noaptea

Alunec ușor spre valea necuprinsă A visurilor mele... Surprind cu privirea pânza sa întinsă Și cerul plin de stele. Aș privi înapoi, dar visul ar piere, În lumea reală. De-ai fi tu în vis nimic n-aș mai cere, Ce cameră goală! Și-mi pare că-i noapte și-i rece. Iar codru-i pustiu. Cărarea e goală si nimeni nu trece, Doar eu mai sunt viu. Departe cu ochii, privesc larg în zare Luciri ce dansează... Zăresc printre ramuri răsărind pe mare, O stea ce veghează. Și-atunci ca un sunet străvechi si uitat, Răsună departe. E cântecul mării prin aer purtat, În veci fără moarte. Pășesc înainte, m-apropii încet, De mare - stă calmă... Și susurul blând devine-un bocet La liniște veșnică-ndeamnă. Și pot ca sa jur că nu mai e vis, Ce valuri lichide! E marea de vină, mă cheamă-n abis, În-a morții măiastre firide. Cu șoaptele ei parcă-ncearcă acum Să cheme și luna... Să-și lase în ceruri al ei veșnic drum, Să-și uite cununa. M-așez pe nisipul cernut ca prin sită Ispitele-nving Privesc spre boltă, e zâna-mi iubită, Nu pot s-o ating. Zâmbesc dar acum: Știam c-ai să vii! Pe-o stea luminoasă. Din suflet meu tristețea pieri Ce noapte frumoasă! ...................................... De ce nu cobori dar la mine? Lumină din cer! O-astept înfrigurat dar nu vine, Și simt cum visele pier. Doar marea-i a mea alinare, Și valurile toate m-ating. Mă mângâie, dar tot mă doare. Și simt încet cum mă sting.