Poezie
Moștenire
1 min lectură·
Mediu
Pori de speranță-mi curg neîncetat
Cu fiecare zi m-am tot îndepărtat
Mă smulg din inerția imanentă
Pentru a prinde-n gând o undă transcendentă.
Și fără pic de stare, în axa infinită
Îmi înfirip timid ideea mea cernită
Și însuși dragostea ca mare-mpărăție
Se împletește strâns cu ea în armonie.
Și deși totul trece. Și deși totul moare,
Speranța cestor vrăji mă fac să fiu un soare.
Și însuși piatra brută pare descumpănită
Speranța mea e vie. Și pare moștenită.
001856
0