Mărturia, între abstract și realitate

Am scris, în ultimul timp, trei opere care pornesc din același miez de realitate: nuvela Cimitirul bizonilor, piesa de teatru Subvenția calului și un scenariu de film, tot Cimitirul bizonilor. Nu le-am gândit ca pe trei produse separate, ci ca pe trei forme diferite ale aceleiași mărturii. Nu știu dacă există deja, în critica literară sau teatrală, un nume exact pentru asta. Eu i-am spus, provizoriu, „operă-mărturie”. Adică acea situație în care autorul nu inventează din afara lumii, nu documentează rece și nu împrumută doar suferința altora ca material literar, ci scrie dinăuntrul unei istorii pe care a trăit-o, a suportat-o, a înregistrat-o și a dus-o ani de zile în spate, încercând apoi s-o salveze artistic din molozul faptelor, al dosarelor, al tăcerii instituționale și al propriei biografii. M-a urmărit ideea că o operă poate unifica imaginare epoci, obsesii, registre și perspective, construind un univers coerent, recognoscibil, traversat de aceeași conștiință creatoare. Și atunci m-am oprit și m-am întrebat, ce se întâmplă când unitatea unei opere nu vine dintr-o mitologie interioară, ci dintr-o rană reală? Ce se întâmplă când aceeași conștiință nu se plimbă liber prin istorie și metafizică, ci revine obsesiv la același adevăr concret, la același caz, la aceeași nedreptate, la aceeași probă morală, încercând s-o spună când în proză, când în teatru, când în cinema? Eu nu străbat epocile, ci străbat aceeași realitate, de trei ori, ca să văd dacă ea poate deveni literatură fără să-și piardă adevărul. În nuvelă, mărturia coboară în interior, în atmosferă, în memorie, în simbol. În teatru, mărturia capătă voce, cor, mască, grotesc, satiră, scenă. În scenariul de film, mărturia cere imagine, ritm, montaj, dovadă vizuală, corp, frig, noroi, moarte, tăcere. Aceeași lume. Trei forme. Același nod moral. Mă întreb dacă poate exista, cu adevărat, o asemenea construcție. Poate exista o operă în trei forme care să nu fie doar repetiție, ci amplificare? Poate exista o literatură a mărturiei în care autorul este, simultan, martor, conștiință narativă și constructor de lume? Și mai ales, când adevărul trăit devine artă, ce trebuie să sacrifice și ce are voie să păstreze? Are voie să păstreze furia? Are voie să păstreze documentul? Are voie să păstreze ironia? Are voie să păstreze numele nespuse, dar recognoscibile? Are voie să păstreze propria rană drept combustibil estetic? Sau literatura adevărată începe numai după ce autorul s-a desprins definitiv de tot ceea ce l-a ars? Eu încă nu cred asta. Cred, dimpotrivă, că există cazuri în care distanța estetică nu trebuie să anuleze mărturia, ci doar s-o transfigureze. Cred că există situații în care satira nu e frivolitate, ci armă de supraviețuire. Cred că există opere care nu se nasc din confortul imaginației, ci din obligația interioară de a nu lăsa adevărul să moară mut. De aceea am și trimis spre evaluare, la New Theatre Quarterly de la Cambridge University Press, un text despre ceea ce am numit „teatru al mărturiei”, acel teatru în care dramaturgul nu este doar autorul, ci și martorul direct al lumii puse în scenă. Poate că întrebarea mea e prea personală. Poate că este, dimpotrivă, una veche cât literatura. Ce face autorul cu ceea ce a trăit? Transformă? Maschează? Ridică? Răzbună? Mărturisește? Eu am încercat să răspund prin trei opere. Când aceeași conștiință dă naștere, din același nucleu incandescent, unei nuvele, unei piese de teatru și unui scenariu de film, avem de-a face doar cu o obsesie personală sau începe, poate, să se contureze o formă nouă de operă-mărturie? Poate că, uneori, adevărul nu cere o singură carte. Poate că are nevoie de trei vieți artistice ca să poată fi spus până la capăt.