neve nvmeer, Kokoschcka

Asemenea masochistului, obligat sa revina in bataia ghimpelui cu 1000 de petale, citesc, recitesc, incercand
sa-mi amintesc unde incepe si unde sfarseste linia orizontului dintre anima si animus si ma asez cu bucuria celui imbracat in negru, in ultima banca a amfiteatrului, reflectand cu un ciob de ochi, (ne)intelesurile.

\"escavatorul anxietății astupă cerul cu lovituri de bici\"

In minte, imi vin versurile, dintr-un poem postum al lui Ion Caraion, si ma trezesc recitand din (ne)memorie: “Ce-I cu apele acestea ca nu-s apele mele?/Ce-I cu mntii acestia ca nu-s muntii mei?/Chei peste chei/Vieti paralele/Lacuri in forma de tirbuson/Sculati-va in picioare: trece iarba!”, simtind nevoia sa astern un covor rosu la picioarele artistului, capabil sa faca din orice lucrare un autoportret, in care straturile civilizatiilor interioare coexista in metamorfozate: fie prin simboluri, fie prin jocurile de tusa ale culorii devenita oglinda marturisind viitorul modelelor.

\"zidul dintre mine și tine crește lin
de-a lungul cuvintelor
ca un gnom,
ca un mușchi fosilifer
ca un burduf de acordeon agățat impudic,
de niște cîrlige ruginite,
în podul bunicului,
printre șuncile afumate de porc\"

Inteleg cuvintele lui Herwarth Walden: “Portretele lui Oskar Kokaschka sunt prognoze ale soartei, mai curand viziuni decat figuri” si statutul de excomunicat al cavalerului ratacitor. Imi pun diagnosticul: “inima traumatica si navigabila” si fac o marturisire: imi este somn pentru ca poezia acesta mi-a bantuit noaptea.

\"o altă cicatrice și ventuza liniștii,/Kokoschcka\"

As vrea sa gasesc un cuvant potrivit, care sa descrie ce simt dar..., orice as spune, acum si aici, mi se pare atat de mic pentru un cadou atat de mare.
Multumesc!

daca tot a fost sa fie, sa ma mai programez inca o data la \"lectia de sadism\", las si un link: http://www.nelepets.com/art/artists/k/Kokoschka-bio.htm si, evident, intreaga mea admiratie,