Înviere

Anastasiei

“ Știi, scumpa mea, de ce porți numele Anastasia?

Pentru că înainte cu câteva zile să te naști

eu eram în Athos,

muntele acela sfânt,

de unde se spune că pornesc stâlpii de susținere ai lumii…

Acolo călugării se roagă neîncetat,

și tot muntele miroase

a mir

de parcă

cineva,

din greșeală,

și-ar fi spart sticluța pe care o purta în buzunar

și ar fi curs tot, tot

peste munți

și peste copaci

și peste turlele bisericilor

și peste bărbile părinților bătrâni…

De acolo, draga mea, ți-am cumpărat cruciulița

pe care o porți la gât.

Mi-a întins-o, cu mâini tremurătoare,

un părinte bătrân,

bolnav,

gângav,

mut,

și care, pe deasupra

adormea,din când în când,

cu capul pe Scriptură…

în ultima zi,

când am fost să-mi iau rămas bun de la el,

l-am găsit în grădina cu măslini,

și cum mergeam

așa

călcând peste iarba uscată,

l-am văzut șezând pe o băncuță,

În spatele lui,

un tufiș uriaș de floarea-pustiei,

îngălbenise…

puternic…

puternic…

mi-a luat mâinile în mâinile lui,

și mi-a zâmbit…

Nu, n-am crezut niciodată,

eu știam

că oamenii sunt cele mai viclene animale,

că sunt răi,

și mint,

și se prefac,

și iubesc puterea…

Draga mea,

scumpa mea,

învierea mea,

să nu fi supărată pe bătrânul tău tată,

și dacă vei auzi

lucruri urâte despre el,

pentru că

vei auzi,

asta te asigur,

să nu-l judeci prea aspru,

și ca să îți înfrângi durerea din inimă,

gândește-te la numele tău

și de ce ți l-am pus…

Te las,

se apropie ora,

și avocatul nu mi-a mai dat nici o șansă

acum că…”

aici s-a întrerupt…

Scrisoarea mi-a dat-o chiar ea,

după care a început să plângă

întâi încet, ca și cum s-ar fi rugat,

apoi din ce în ce mai tare,

ca o ploaie torențială de vară

ce spală tot orașul

de mizerie…