Mediu
Aruncand o privire asupra eseului “Violenta mistica” care se vroia a fi o analiza sociala si nu una politica precum si toata polemica iscata in legatura cu acesta nu pot sa ma abtin de la a face anumite comentarii pe margina acestuia.
In primul rand avand in vedere motivul determinant al eseului (evenimentele din data de 11 septembrie din New York) precum si concluzia prin care a culminat, acesta are un pronuntat caracter politic, dar asta va fi poate un subiect care va fi tratat separat si cu alta ocazie.
As dori sa atrag atentia asupra anumitor aspecte asupra religiei ortodoxe pe care le atingeti dumnevoastra si pe care le cunoasteti destul de superficial, ca si politica.
In principiul sunt de acord ca fanatismul si violenta sunt una din cele mai negative trasaturi ale civilizatiei de astazi, dar pe de alta parte nu vad care este legatura acestora cu misticismul, prin care ati facut punte legand religia crestin ortodoxa si nu numai, de notiuni ca violenta si fanatismul. Pentru a demonstra lipsa de legatura logica si semantica intre aceste cuvinte propun sa ne indreptam atentia spre Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, care da urmatoarele definitii pentru:
Violenta – este un fenomen care se produce sau actioneaza cu putere, cu furie.
Fanatismul – este atasamentul fata de o convingere o persoana, dublat cu o totala intoleranta fata de convingerile altora.
Misticism – credinta in existenta unor forte supranaturale si in posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte.
Cred ca din cele aratate mai sus rezulta clar ca misticismul nu are legaturi directe cu celelalte doua notiuni. Astfel misticismul in esenta poate fi practicat atat cu fanatism cum si fara si se poate exprima atat violent, precum si nonviolent. Violenta si fanatismul nu sunt nici de esenta, nici de natura misticismului. Pe cale de consecinta nu avem nici un motiv temeinic de condamna sau detesta misticismul ca stare de spirit.
Dar pana acum am deviat de la principalul subiect care vrand sau nevrand a fost dezbatut de catre autorul “Vilentei mistice”. Desi aceasta deviere a fost necesara asa dupa cum o sa observati in continuare. Astfel autorul a trecut de la blamarea violentei si fanatismului care parea subiectul principal al eseului si a alunecat de la misticism in general la o critica dura la adresa religiei ortodoxe, folosind argumente si afirmatii fara pic de sustinere in domeniu de fata. Pentru aceasta sa aruncam o privire asupra continutului eseului. Initial autorul este iritat de tot felul de lumi paralele, vindicari miraculoase etc. care ne tulbura viata cotidiana si care nu au legatura cu misticismul, ci sunt fenomene pur paranormale. O „vindicare mistica” sau sarlatanismul de orice fel nu sunt mistice, nu reprezinta credinte in forte supranaturale sau comunicarea directa cu acestea, ci sunt simple evenimente anormale. Apoi se insiruie un rand de personalitati care nu au nici in clin, nici in manica cu credinta crestina. Dar care spre sfarsitul vietii, de frica sau intelegand care este sensul adevarat al vietii au trecut la credinta crestina, sau spovedit etc. Practic toate personalitatile prezentate, toata viata au combatut existenta lui Dumnezeu, vezi exemplul lui Cioran, si apoi brusc sau indreptat spre el. Pentru ei intradevar credinta a avut exclusiv o latura mistica fara legatura cu credinta in Dumnezeu. Mi se pare absurd sa prezinti ca credinciosi acesti oameni sau fotbalistii care se roaga la intrarea pe teren, si imediat il trimit pe arbitru in p… (scuzati expresia).
Imi este mila de autor daca a cunoscut numai acest gen de credinciosi sau cei de genul lui Iliescu, Roman etc. care merg la biserica numai cu camera de filmat. A ramas la viziunea comunista asupra credintei. Ma si mira ca nu a dat si citate din Marx, Engels sau Lenin. Cine isi face cruce nu este neaparat credincios. Aceste sunt atributele exterioare si intr-o anumita mausura accesorii (citeste mistice) ale credintei (este o simpla extrapolare).
Am cunoscut oameni care atunci cand vorbesc despre Dumnezeu inima li se umple de bucurie care se revarsa peste cei din jur, este ceva de nedescris. A fi credincios este un mod de viata nu o excursie la biserica sau la manastire, cum ar afirma autorul. Incurcate sunt caile Domnului, nu numai pentru parcurs, dar si pentru contemplat. Asta este concluzia acestui mic comentariu.
Restul aberatiilor din genul Dumnezeu ii iubeste pe unii in detrimentul altora nici nu merita comentate. Nu poti descuta despre credinta citind numai Cioran si Kant care erau atei convinsi.
Iar afirmatia “Toate marile religii au la baza un cod moral.” , - arata inca o data viziunea gresita a autorului asupra religiei. Din pacate aceasta este parerea majoritatii. De fapt corect este Toate marile religii au generat coduri morale. Desi pare a avea acelasi sens, exista o deferenta enorma intre cele doua afirmatii. Nu codul moral a creat religia, ci Dumnezeu a creat cele 10 parunci si respectiv codul, religia a fost si este izvorul codurilor morale. Iar oamenii pentru a se feri, a ocoli aceste reguli, care le limitau libertatea au pus codul mai presus decat religia. In loc sa bea apa curata de la izvoare, au coborat sa-si potoleasca setea in jos pe cursul raului, si coboara tot mai jos. Dar modificand Codul moral (recunoasterea avorturilor, homosexualitatii etc) nu mai intelegi sensul adevaratei surse, cazi in capcana de care te temi mai mult, ignori ce a spus Dumnezeu si te apleci asupra celor spuse de Om ( de exemplu: Declaratia Drepturilor Omului) dar asta poate va fi un subiect viitor aparte.
013642
0
In ceea ce priveste “mila” cuibarita in cristalinul dumneavoastra suflet ortodox la adresa mea, pot spune ca sunt cel putin debusolata, deoarece cu acelasi gen de compasiune dusmanoasa am fost gratulata si de catre expertii in hedonism si practici bahice care ma considera lipsita de “instinct vital” si de profesionistii sexului liber (epurat de cliseele afectivitatii) care identifica in mine cu acelasi caritabil dispret “o fiinta frustrata hormonal” si nu in ultimul rand de materialistii pragmatici care incrimineaza la fel de mizericordios lipsa mea de simt practic si interes mercantil, deplangand cu “mila” faptul ca nu “sunt cu picioarele pe pamant” si refuz cu incapatanare maturizarea.
Pseudo-editorialul de mai sus imi combate ateismul comunist ( pe care nu mi-l cunosc) intr-un edulcorat limbaj de lemn cu trimiteri feerico-pastorale: “in loc sa bea apa curata de izvoare…” si se vrea o critica acida la adresa spiritului meu existentialist alimentat de lecturi asidue din cartile marilor constiinte ale secolului XX: Albert Camus, Ernesto Sabato, Carl Gustav Jung, Peter Shaffer, John Osbourne, Alfonso Sastre, Gabriel Garcia Marquez, Italo Calvino, Milan Kundera, Nina Berberova, Antoine de Saint Exupery, Adous Huxley, Gerard Klein, George Orwell, Eugen Ionescu, Jeffrey Arthur, John Fawles,William Saroyan.
“Dascalul” meu milos imi imputa indirect efortul de a-mi insusi modelul de gandire existentialista propovaduit de cei mai importanti scriitori ai veacului anterior. Altfel spus - dreptul la liber arbitru. Nu am fost si nu intentionez sa devin imorala…dar nu vad de ce o viziune sisifica asupra existentei m-ar expulza automat in randul pacatosilor doar pentru ca refuz sa abordez un optimism tembel si egoist cu privire la nemurire, viata de apoi si fericire colectiva. Idealul ortodox-crestin este din punctul acesta de vedere mai aproape de utopiile marxist-leniniste decat “silogismele amaraciunii” lui Cioran.
Reactia domniei voastre la eseul meu este cel mai elocvent omagiu adus motivatiei mele de-a aborda problematica “violentei mistice” prin faptul ca v-ati aratat scandalizat de convingerea ca trebuie sa punem socialmente “Declaratia Drepturilor Omului” mai presus de religie. Cu aceasta ocazie va multumesc ca mi-ai dat umila satisfactie de a avea dreptate.
Toti cei care se simt lezati si agresati de “non-violentul” meu sistem de gandire sunt persoane pe care conceptiile mele le jignesc in misticismul cu care se raporteaza la: BISERICA sau SECTA din care fac parte, la RELIGIA INSTINCTUALITATII ( freudienii), la RELIGIA MATERIALISMULUI, etc.
Faptul ca nu-mi marturisesc “credinta” intr-un context bisericesc e o optiune libera la care am dreptul prin lege. Traim intr-un stat democratic, slava cerului! “ Credinta mistica in ceva” din punctul meu de vedere e o chestiune intima care nu ar trebui sa interfereze cu actele noastre etice in plan social, uman. Am ales sa fiu traiesc moral, “sa nu ucid, sa nu fur, sa nu pracurvesc, sa nu mint…” in spirit kantian. Fara sa astept in schimb vreo recompensa, cum ar fi viata vesnica sau fericirea… Lucrul acesta ma transforma cumva intr-un element pervers, periculos si luciferic vrednic de toata “ mila” unui bun crestin?! Oare merit sa fiu condamnata pentru ca nu vreau sa ma supun idolatru nimanui? Nici unui Dumnezeu-preot, semizeu- parinte, nici unui inger-prieten, nici unei calauze-demiurg, nici unui “barbat-cap al femeii”, etc?! Precizez de asemeni ca prin aceasta atitudine urmez indemnul biblic de a nu-mi face “chip cioplit” si incerc sa “nu iau in desert numele Domnului” asociindu-l cu tot soiul de confabulatii misticoide vehiculate in diverse comunitati “duhovnicesti”.
Fiind o tentativa de om de stiinta ( cercetator in psihologie) nu am obiceiul se gandesc fara a pune sub semnul indoielii tot ce nu poate fi demonstrat, explicat, experimentat. Chiar daca as avea la randul meu un tip de credinta mistica, nu voi avea niciodata impertinenta sa o invoc intr-un discurs care se vrea intelectual, obiectiv, sociologic, etc. “Propun sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului” si sa nu-i mai impuscam pe filosofi si psihologi cu gloantele veninului mistic. Sa nu-i dam cu pietroaie in cap lui Socrate, sa nu-l ardem pe rug pe Cervantes…. Nu pricep, oricat m-as strofoca, de ce se simt insultati practicantii religiei de umila existenta a unor ganditori individualisti ( suntem vreo suta in toata lumea la ora actuala, un numar infim) care sunt dispusi sa respecte cele zece “ parunci” si sunt capabili de cainta si iertare, dar refuza sa se inchine vreunui Dumnezeu al sperantei. Repet pentru a nu stiu cata oara intr-un comentariu-replica: pledez pentru libertatea constiintei, atat.
Dat fiind ca invocarea unor lait-motive din Jung, Cioran, Kant, Shopenhauer, Shakespeare, Rene Guenon nu v-ar putea sensibiliza deoarece presupun ca i-ati parcurs si aprofundat combatandu-i cu contracritici savante de genul: “Am cunoscut oameni care atunci cand vorbesc de Dumnezeu inima li se umple de bucurie”…ma voi rezuma la a cita dintr-un filosof esoteric contemporan, un anume Rene Girard din viziunile caruia ma infrupt cu voluptate in prezent: “ In psalmii de penitenta vedem cuvantul deplasandu-se de la persecutori catre victime, de la cei care fac istoria spre cei care o indura.”….”Victima care vorbeste in Psalmi pare, desigur, foarte putin “ morala” si nu suficient de “ evanghelica” bunilor apostoli ai modernitatii”….” Cauzalitatea magica e inseparabila de mitologie. Biblia reabiliteaza victimele.”…” Toate religiile si mitologiile lumii perpetueaza ritualic sanctificarea victimelor”. Din punctul de vedere al filosofului, principiul cauzal generator de mituri este violenta. O violenta colectiva originara separata in doua dimensiuni combative: victima si persecutorul. Am adaugat aceste pasaje pentru a tempera vehementa critica a “ calauzei” mele ale carei unice arme sunt bigotismul si incultura crasa. Ar fi totalmente dezavantajoasa o polemica intre un fundamnetalist ortodox crestin lipsit de aparare si un eseist care reformuleaza sintetic niste teme dezbatute cu infocare de marii filosofi contemporani. Conceptul de “violenta mistica” nu l-am lansat eu, iar caracterul de originalitate al discursului meu este cat se poate de indoielnic.
Exista un element care ma nedumereste profund in ambele pseudocritici care au fost aduse cu marinimie eseului meu. Nu inteleg de unde a sarit in discutie iepurele homosexualitatii. Dar daca ai mei contestatari tot au avut gentiletea sa evoce melodramatic acest “subiect-tabu”, ma vad nevoita pentru a doua oara sa subliniez ( ah, ce obositor!) ca homosexualii sunt si ei oameni si au aceleasi drepturi sociale ca noi toti: inclusiv dreptul la o credinta religioasa. Faptul ca mentalitatea comuna inca nu a asimilat un adevar stiintific incontestabil care stipuleaza ca exista la nivel cromozomial o predispozitie psiho-genetica pentru homosexualitate, este un lucru cel putin hilar, ridicol, penibil, deplorabil….De asemeni le urez tuturor celor care pledeaza impotriva “ legalizarii avorturilor” sa se trezeasca in “purgatoriu” in trup de femeie, sa fie violati, batuti, gravizi, lihniti de foame si sa ii refuze pana si medicii “infernului” sa-i scape de povara unui plod pe care n-au cu ce sa-l creasca. N-am sa accept nici daca ar fi sa am de-a face cu camera de tortura din “1984” a lui Orwell ca “Dumnezeul” care interzice avortul ar fi un Dumnezeu al iertarii pacatelor si tolerantei…Poate ca sunt mai “crestine” acela mame care fac totusi copii si-i arunca, dupa ce-i nasc, la ghena de gunoi?!
Mentionez cu pudoare ca nu am nevoie de o calauza si cu atat mai putin de una semidocta si agramata. Am deja un “maestru” care ma initiaza in tainele misticismului folosind argumente din cele peste 5000 de carti pe care le-a citit. Va voi tine la curent in privinta iluminarilor mele, in masura in care le voi avea.
Precizez de asemeni ca nu as afirma sub nici o forma o enormitate de genul “ a fi credincios e o excursie la biserica sau la manastire” deoarece nu ma caracterizaza nici cretinismul nici lipsa de sensibilitate la nuante care rastoarna sensuri nici inocenta unor exprimari de nivel de scoala primara.
Voi cita in incheiere din prietenul si aghiotantul meu Remus Cernea, dupa cum v-am obisnuit:
“ I. Regenerarea superstitiilor
Intr-un fel, ar fi de inteles si poate chiar de acceptat (dar numai intr-o etica a resemnarii) ca majoritatea oamenilor sa fie la indemana religiilor, superstitiilor si prejudecatilor vremii. Trist si mult mai greu de admis e sa-i vezi pe cei care se indeletnicesc cu stiintele exacte sau umaniste cazuti prada celor mai naïve credinte si sa asisti la spectacolul jalnic al ratiunii ce incearca sa le justifice. Fiecare dintre acesti studenti sau intelectuali, dealtfel admirabili si buni parteneri de discutie in spatiile culturale in care credinta nu s-a inserat, demonteaza cu usurinta si ridiculizeaza cu placere credintele altora, fata de care manifesta dispretul pe care l-ar fi aratat si celor proprii, daca nu le-ar fi avut.
Religia fiind acum insistent promovata in absenta unei opozitii pe masura, asistam la un fenomen pe scara larga, evidentiat de psihologia sociala: e vorba de \"contagiunea mentala\", prin care treptat, tot mai multi oameni, fie ei inteligenti si culti, se lasa imbibati de credintele care \"plutesc prin aer\" intr-un spatiu dat. Ei bine, in asemenea conditii, cum sa nu pari bizar daca te apuci sa critici religia intr-o tara in care deja crucea e prezenta deja in toate institutiile statului, in care toti, de la jandarm la ministru, jura crestineste, si in care increderea populatiei e canalizata inspre armata si biserica - adica inspre niste potentiali criminali si inspre niste sugubeti sarlatani. Imi pare naiv si lipsit de o cunoastere aprofundata a lucrurilor acela care isi inchipuie ca se va obtine regenerarea morala a natiei prin religie (vezi introducerea invatamantului religios obligatoriu pentru clasele primare). Dimpotriva, experienta istorica a aratat ca societatile in care se pune un accent deosebit pe latura religioasa, evolueaza invariabil spre intoleranta si bigotism. Biserica Ortodoxa este criticata uneori din perspectiva faptului ca, iata: un anumit numar de preoti au colaborat cu securitatea sub regimul comunist; sau, se mai spune, unii preoti nu au comportament pilduitor pentru enoriasi, cedand prea des lumescului si se conchide mai mult sau mai putin explicit, ca “uite ce fac popii astia: intineaza ideile generoase ale \"autenticului ortodoxism\"\"- In numeroase discutii avute cu colegii de la Filosofie sau de la alte facultati, am sesizat ca intr-adevar, exista o anumita inclinatie inspre ceva \"autentic religios\" identificat de obicei cu crestinismul originar inca necompromis de cele petrecute dupa oficializarea sa (persecutii si razboaie religioase, infeudarea spiritului unui set de dogme atata amar de vreme, etc). O asemenea perspectiva nu poate ramane in picioare decat daca inchidem ochii la doza mare de ridicol care a insotit comunitatile crestine si in primele secole: sectele crestine se anatemizau reciproc,Tacitus numea crestinismul \"aceasta excrecabila superstitie\", doctrina crestina era ironizata de Celsus si de Lucian din Samosata ca o ciudatenie de prost gust, iar imparatii Marcus Aurelius si Iulian Apostatul au fost ostili cultului lui Isus intuind ei ceva (si intuind bine)…
III. Neajunsul memoriei selective
Dupa cum se stie, oamenii au obiceiul de a nu invata din istorie; astfel ca RAUL nu se sfieste a-i lovi din nou, e drept, dupa o scurta pauza necesara pentru a-si schimba hainele. Se vorbeste mult despre victimele acestui secol profund traumatizat de totalitarism si groaznice maceluri, fiind criticati pe buna dreptate intelectualii care au sustinut cu inconstienta sisteme politice nedemocratice (cazul paradigmatic e Sartre). Numai ca asistam la o adevarata inflatie retorica pe aceasta tema, care tinde astfel sa se transforme intr-o moda. Dar daca se transforma intr-o moda, discursul antitotalitar va fi amenintat de efemeritatea proprie modei si, cu primul prilej in care atentia oamenilor va fi captata de alte subiecte majore, preocuparea reala pentru ororile comise sub totalitarism s-ar putea sa dispara. Asa cum astazi parem a fi uitat netrebniciile si crimele comise multe secole sub flamura crestinismului; supliciile victimelor de atunci nu prea ne mai misca; la fel gulagul si Auschwitz-ul vor ajunge si ele clasate pe undeva prin sertarele imense ale uitarii noastre… Deocamdata rar se mai ridica glasuri cu atata tupeu si iresponsabilitate incat sa valorizeze pozitiv experienta nazista si comunista; oricum, daca ar face-o, reactia critica ar fi virulenta si imediata. Pentru \"Sfantul\" Augustin \"Biserica persecuta din dragoste\", iar pentru \"Sfantul\" Toma D\'Aquino \"ereticii… trebuie sa fie despartiti de lume prin moarte\"! Nu cred ca astea sunt instigari la crima mai putin impardonabile decat acelea ale fauritorilor si sprijinitorilor celor doua totalitarisme ale secolului al XX-lea. Insa soboare si tineri studenti promotori ai crestinismului vedem peste tot… Ce prost inspirata a fost imaginatia lui homo erectus atunci cand a nascocit zei! “ Remus Cernea