Poezie
intens neresimțit
2 min lectură·
Mediu
o respirație într-un cerc vidat,
o viziune pluri-oculară de mii și mii
de priviri ațintite spre sine, spre eu.
mă depersonalizez și închid ca într-o sticlă spartă,
o lume fadă și intens resimțită, și al tău apus ca un surâs
când îmi spui că exist, sunt aici, sunt eu.
când sticla se sparge și-n valuri vin frânturi de amintiri,
când aerul rămâne puțin și mă resimt as a past self
vreau să te văd ca printr-un geam, nu ca prin oglindă,
prin care tot ce e rău cu mine rămâne cu mine.
o depresie ca o supresie a imunității mele la
trecut, prezent, viitor, oameni, grupuri, spații și existențe,
la simțiri, obligații, promisiuni, uman realizate ca de la
un tu la un eu; toate mă constrâng, mă strâng într-un
locus minuscul de anxietate intensă.
un motor accelerat de un picior care nu simte acțiunea,
zgomote teribile într-o ureche de vată,
o carte care se citește singură și înghite întru-totul.
semi-plesnește-mă la realitate; în locul ăsta strâmt al
propriului meu corp, simt o tensiune acută care vine în valuri,
o insulă de anxietate înconjurată de o depresie care scapă
din matcă, și te rog, varsă-mă în lacrimi de obituară realitate
fiindcă acum, aici, în emisfera stângă a existenței mele,
unde bate, nu mai bate – simt o moarte.
00655
0