Poezie
Ecou
1 min lectură·
Mediu
Abia a fost
Și iar mi-e dor să vină
În întuneric ploaia de lumină.
Și caut un adevăr,
poate că doar un Nu-știu-cum.
Am obosit și m-am oprit pe drum.
De ce vă ascult și mă doare,
De ce mă lovesc de lucruri, de oameni?
Și gândurile,
și cuvintele și vorbele
se lovesc.
Trec aripi departe pe cerul de fum.
Frunzele dansează colorat,
Le-am pictat în gând:
Aripi ce zboară jos
Cu întrebări
Într-o zi de toamnă.
Va ninge ruginiul prin gânduri și afară.
Mi-e dor de ploaia galbenă de vară.
Ploaia nu era doar galbenă, era și verde, și albastră,
Un pod era peste apă
Din când în când un curcubeu.
A trecut un pas
De când ghemul de lumină se juca pe marea senină de sus,
Sărea in fiecare dimineață cu un minut mai târziu
Și cădea jos seara cu un minut mai devreme.
Într-o zi nu l-am mai văzut.
Afară era cenușiu.
A început să plângă cenușiul din noi,
Îl simțeam fără să-l aud.
În suflet era un ecou
Și nimeni nu știa să răspundă.
011.976
0
mai scapă pe alocuri de puncte și-i bunușoară