Cu Kafka de mână prin iarba plină de rouă

Din nopți singurăți și dezastre mi-am construit un castel de nisip în stilul gothic bineînțeles În el sufletul tremură ca un iepure și parcă tot mai aproape se aud vânătorii cu câini Aș da toate monezile adunate la răspântii pe o clipă de mers desculță prin rouă lumea întreagă s-o simt ca pe o floare presată sub talpă și în jur cu îngeri să plouă Într-o zi îmi voi cumpăra un petec de iarbă să fie numai al meu acolo morții mei dragi să mă poarte pe brațe și să-mi arate pământul de sub unghii din care înfloresc trandafiri. Poate ar fi trebuit să încep cu sfârșitul nu cu cuvântul care învie și care deschide numai dureri ca amintirea unei nopți de vară când ai desfăcut pentru prima dată picioarele și trenul de Constanța a trecut peste tine transpirat și grăbit nu Nu mai e timp de murit îmi spun prietenii mei vrăjitorii și toți încearcă să-mi șteargă memoria de spaime și Kafka este printre ei