Și iar au râs florăresele de mine...

Și iar au râs florăresele de mine... Cu nasul în geacă și mâinile-n buzunar încerc să merg cât mai repede prin gerul biciuitor care-mi înroșește ochii. În graba mea trec pe lângă florăresele ce parcă sunt mereu acolo... Mă observă și mă strigă: „hai băiatu’, nu-ți dau o floare?”. Răspunsul meu, la fel de neașteptat pentru mine pe cât a fost și pentru ele, le-a făcut să bufnească-n râs: „n-am pentru cine, tanti!” Și totuși, râsul lor nu m-a deranjat, din contră, m-a binedispus, m-a făcut să sper că de acum mă vor cunopaște, deși nu m-au văzut prea bine, și nu știu cine sunt! Cineva-mi spunea odată că florăresele știu cele mai multe și mai frumoase povești... Acum poate am devenit și eu una dintre ele...