Interviu cu mine - fragment

-Hei! Domnu’… restu’ dumneavoastră… O voce stridentă de femeie mă obligă să-mi frânez avântul plin de speranță, că aș putea prinde autobuzul. Rest?! Ce rest? Or fi ieftinit biletele de autobuz... sau ziarul...? Mă întorc și o văd pe vânzătoarea chioșcului de ziare cu mâna întinsă spre mine și cu privirea, speriată, fixându-mă. -Restu’ dumneavoastră. Mai toată lumea de pe stradă, se grăbește acum de dimineață. Femei, bărbați, copii, cu toții merg grăbiți înfruntând vântul rece al dimineți ce le flutură hainele. Deodată realizez că doar eu umblu cu jacketa desfăcută, în plus nici nu îmi este frig. Nu simt decât mânerul aspru al genții de serviciu și o presiune caldă în tâmple. Mă apropii de vânzătoarea rămasă cu mâna întinsă spre mine și o întreb dacă nu i-am dat bani ficși. Peste tot pe unde calc sunt băltoace, noroi, iar atmosfera este umedă, înecăcioasă. Noaptea trecută a plouat, orașul transformându-se... În ce? În gri, în vânt, în frig, în oameni rebegiți, în bălți, în câini vagabonzi uzi... -Mi-ați dat cinzeci, douășpatru de mii e biletu’ și ziaru’ e douăștrei. Poftiți trei mii restu’. Întind mâna după restul meu amărât, biletul nu se ieftinise și nici ziarul, calculasem eu greșit. Vânzătoarea chioșcului de ziare este o femeie destul de tânără, cred că are o vârstă oarecum apropiată de a mea. Dacă aș judeca după mâini aș zice că e mai bătrână decât mine, dar privindu-i chipul cu tenul alb, pielea netedă a obrazului, sclipirea din ochi, toate acestea indică un suflet tânăr, mult mai tânăr decât al meu. De când a început toamna, trec pe lângă femeia aceasta cinci zile pe săptămână, mai tot timpul o văd cu geaca asta roșie de fâș care îi este cu cel puțin două numere mai mare. Culoarea spălăcită a gecii, umerii căzuți, fac din femeie, atunci când o privești de la distanță, o mică statuie firavă a neputinței. Ce fel de neputință? Nu știu. Dar știu că de multe ori am simțit milă trecând pe lângă ea și văzând-o zgribulită, încercând în zadar să se încălzească suflând în palme. Ce motiv o îndeamnă să suporte frigul fiecărei dimineți? Frig ce este tot mai pătrunzător cu fiecare zi, acum când toamna este pe sfârșite. Fiecare își cunoaște motivele pentru ceea ce face și pentru ceea ce îndură. Da... Numai tu nu știi. Ce nu știu? Ce motiv te îndeamnă să te dai jos din pat în fiecare zi, ce motiv te îndeamnă să-ți înduri doza zilnică de obediență, de neputință, de a știi că nu ai ajuns ceea ce vroiai să ajungi. Privește-te, ai 28 de ani și câte din planurile tale au ajuns să ia contur măcar? Îți mai aduci aminte, când aveai 20 ani, ce vroiai să faci în viață? Câte planuri aveai? Taci! Nu vreau să te ascult. Ghinionul tău, prietene. De mine nu vei scăpa, niciodată. Știu, dar pot sa uit. De tine, de mine, de lume, de scârțâitul ușii de la servici, de ură, de umilință, de suferință, de schelălăitul îndurerat al câinilor, de râsul troglodit al cretinului ce se amuză lovind orice animal îi iese în cale, de minciună, de ignoranță, de tot. Ne amăgim. Uiți de toate astea, dar a doua zi tot te trezești și atunci te vor lovi toate... din toate direcțiile. Taci, blestematule! Oh! Ar trebui sa avem grijă, era să scoatem o înjurătură în toată regula. Încetează. Þi-am spus să nu mai vorbești la plural. Înțelege odată pentru totdeauna ca eu sunt eu iar tu nici nu exiști, ești doar o idee ce se încăpățânează să mă tortureze cu fiecare ocazie pe care o are. Dispari. Niciodată nu... DISPARI! Atingând mâna albă, întinsă, a vânzătoarei, în timp ce îmi luam restul, am simțit cum toată răceala trupului ei s-a scurs în mine. Un tremur violent m-a făcut să scap cele trei monede. Lucuiul metalic, argintiu, începând să joace pe suprafața băltoacei în care căzuseră monedele. Uite pentru ce am pierdut autobuzul... pentru trei monede scăpate într-o băltoacă ordinară. Măcar de ar fi fost una cu o formă mai deosebită, așa cum am văzut o dată o groapă în forma țării (a fost un subiect bun pentru rubrica mea), avea conturul exact cu granițele țării, sau ca cea care semăna cu profilul unui bocanc. Aș vrea să văd una care să semene cu... Cu ce? Cu mine, neauzindu-te, neștiindu-te. Rest nenorocit... acum voi întârzia pentru trei monede scăpate în băltoacă. Dacă și azi va țipa idiotul ăla la mine o să-i fac propriul cur, guler. Îi voi smulge mațele și i le voi îndesa pe gât, după care o să-i dau foc cu bricheta aia nenorocită cu care își tot aprinde nenorocitele alea de trabucuri cumpărate de la țiganii ăia nenorociți de la colțul ăla nenorocit al străzii ăleia nenorocite. Trabucuri cu care are impresia că poate trece drept un intelectual. Bleah, mai degrabă un ipocrit troglodit. Universul a pus ca standard neapărat: orice șef trebuie să se încadreze în cei 5% cei mai cretini oameni de pe pământ. Încheindu-mi nasturii gecii mi-am întors spatele vânzătoarei îmbrăcate în roșu spălăcit ce mă privea speriată cu mâinile încrucișate, încercând să-și încălzească palmele îndesându-le la subțiori. Senzația de presiune caldă ce o simțeam în tâmple se amplifică și mi se făcu greață. La un pas să îmi vărs toată cina, luată pe fugă de ieri seară, am traversat, fără să mă asigur, strada plină de oameni și mașini cu motoarele turate. În stația de autobuz m-am oprit în fața unui copac, rezemându-mă de el. Mâna în care țin geanta mi-a înghețat. Dar nu doar palma ci tot brațul, până în umăr. Schimb geanta din mâna stângă în cea dreaptă și-mi îndes cât pot de mult mâna înghețată în buzunarul jacketei. Fără folos, cotul mâinii stângi a trecut de senzația de rece, de frig, acum a ajuns la durere rece. În stație încep să se strângă din ce în ce mai mulți oameni. - Costeluș, când mai mergem să ne luăm de fraierii ăia de la liceu? E prea tare când îi vezi cum te roagă să-i lași în pace. - Nu știu mă, om merge când ne plictisim pe la bar... - Îhî. Costeluș îmi este vecin, stă cu două case mai jos de mine. Cel care îi vorbește îmi este necunoscut. Un om uriaș... de fapt o sferă înaltă de doi metri din carne umană, ăsta este Costeluș. Când eram mici ne strângeam câteodată, de prin tot cartierul, cam 10, 12 puști, să jucăm fotbal pe stradă. Costeluș era mereu ținta glumelor, fiind singurul dintre noi care nu avea ceafă, capul lui începând direct din umeri. Acum, Costeluș a rămas la fel, un om grotesc, fără ceafă, însă nimeni nu mai are curajul să-l tachineze, să-și bată joc de el. Încă de când aveam cam 13 ani, nimeni nu mai îndrăznește să se ia de Costeluș. Nici chiar polițaii de la secția 4 din cartierul nostru. De ce? Pentru că într-o vară, extrem de toridă - la umbră erau 30 de grade - unul dintre noi, dintre puștii care eram cam de aceeași vârstă, s-a gândit că ar fi o idee bună să îl ia peste picior pe Costeluș, „Bila Umană” sau „Ceafă Lipsă” cum obișnuiau să-l strige. În ziua aceea ne strânsesem pe strada pe care locuiam eu cu Costeluș – probabil și acest lucru l-a făcut pe Costeluș să devină agresiv, sentimentul propriului teritoriu încălcat de un străin, „Cine pizda mă-sii se crede ăsta să vină pe strada mea și să-și bată joc de mine?” – eram căzuți pe bordură cu toții, sufocați de căldura insuportabilă când Vasi (un puști cu origini oarecum neclare, ba țigan, ba român sută la sută... ca și când țiganii nu ar fi români sută la sută) s-a așezat lângă Costeluș pe bordură și i-a spus „Am fost aseară la circ, aveau ăia un număr cu ghiuleaua umană. Când am văzut ce ghiulea au ăia am crezut că-i Costeluș al nostru, să mor dacă vă mint. Ia zi mă, nu vor ai tăi să te vândă la circ? Să știi că am vorbit aseară cu circarii și cică le-ar prinde bine o ghiulea de rezervă.” Gluma a fost slabă, auzisem altele cu mult mai jignitoare - și Costeluș la fel, dar ăsta a fost prilejul ideal pentru el să poată pune punct bătăii de joc la care era supus zilnic. I-a înfipt mâna în gât lui Vasi și ridicândul i-a plesnit un pumn în falca stângă doborându-l pe asfaltul încins. Noi, ceilalți, am rămas cu gurile căscate, îngroziți. Nu o să uit niciodată sunetul pumnului atingând falca lui Vasi. Nu mai auzisem nimic așa de înfricoșător până atunci. După ce l-a doborât pe Vasi, Costeluș s-a dus lângă el și i-a pus piciorul pe față în timp ce Vasi se chinuia să bolborosească ceva. „Ce zicea-i mă? Ã? Ce zicea-i, futu-ți gura mă-tii de țigan borât?” Costeluș era roșu de furie. Atunci a început să-i stâlcească fața sub lovituri de picior. Săracul Vasi nici nu mai putea striga de durere, avea nasul spart și înfundat cu sânge, ochii tumefiați, un pomete îi atârna zdrențuit iar buzele îi erau franjuri. După acest incident Costeluș a trebuit să ne părăsească vreo doi ani, școala de corecție și-a deschis larg porțile pentru el. Când s-a întors de acolo Costeluș era și mai sălbatic decât atunci când a intrat. Lucrul acesta dovedind-o încăierările regulate din barul cartierului. De fiecare dată doar el rămânea în picioare, indiferent de cât de beat era, toți cei care i se opuneau având nevoie de măcar o zi sau două de spitalizare. Costeluș, cel care era în stare să te trimită la Urgențe doar pentru că se plictisea pe acasă. Eu am un noroc chior că locuiesc în apropiera lui, pe aceeași stradă. Mi-a și spus-o „Doar tu nu ți-ai bătut joc de mine și îmi ești și vecin. Dacă cineva o să-ți facă necazuri nu trebuie decât să-mi spui, îl aranjez eu... îl aranjez bine de tot. Ai înțeles?” Înțelesesem și înțelesese și tot cartierul. În timpul liceului doar eu am fost singurul băiat care a scăpat nebuzunărit, neînjurat, nescuipat, nelovit, neumilit pentru că am fost la liceul aflat în cartierul nostru... Liceul Gheorghe Duca, fostul liceu CFR. Din cealaltă parte a stației Costeluș m-a observat rezemat de copac și a făcut un gest pe care nu l-am mai văzut la el – niciodată. Ma fixat cu privirea și și-a aplecat fruntea întro mișcare lentă a gâtului inexistent, foarte respectuos. A semănat mai mult cu o reverență decât cu un salut distant, așa cum mă obișnuise – „Salut.” - încă din timpul facultății. Facultății mele, Costeluș încheindu-și studiile încă dinainte să termine liceul. Foarte uimit, am rămas privindu-l fără să știu cum ar trebui să reacționez. Spontan mi-am scos mâna înghețată din buzunarul jacketei și am ridicat-o ușor – Salut. A ajuns și autobuzul în stație. Ca în fiecare luni, marți, miercuri, joi sau vineri este foarte aglomerat. Trebuie să urc, nu-mi permit să mai aștept un alt autobuz, deja sunt în întârziere. Mă urc pe prima scară și încet reușesc să mă strecor printre doi tipi mai solozi. Constituția mea firavă mi-a fost de ajutor acum. Apuc cu mâna înghețată o bară de sprijin verticală și simt cum cleiul, jegul de pe ea mi se lipește de mână, urcă printre degete, îmi contaminează tot corpul. (s-a inventat săpunul și apa nespălaților, dușmani ai săpunului) Ușile se închid, lumea se înghesuie și mă văd nevoit să mă țin de bara slinoasă pentru a nu mă da peste cap în timp ce autobuzul pornește brusc. Pe geam îl văd pe Costeluș rămas în stație, lui i-a fost imposibil să urce în autobuz, va aștepta unul mult mai gol. După ce toți cei care urcau sau coborau din autobuz m-au călcat pe pantofi, și-au șters tălpile noroiose pe mine, ajung în stația gării, cobor – cu greu – și mă îndrept spre sediul gazetei Adevărul, gazeta la care lucrez. Cu fiecare pas ce mă apropie de clădirea – lucios de neagră – cu două etaje, mă simt tot mai slăbit, umerii mi se preling până pe coapse, palmele îmi cad pe jos, parcă descompuse, genunchii lichizi au rămas în urmă cu vreo doi pași iar geanta îmi atârnă ca o piatră de moară, ca o ancoră de gâtul naufragiatului sinucigaș. Deschid ușa, urc un etaj, „Salut Marian.” „Bună dimineața Corina” „Bună dimineața Marcel”. Ajung în fața biroului meu și-mi las corpul să cadă inert în scaunul de lemn ce-mi provoacă dureri de spate la fiecare sfârșit de program. - Bună dimineața Horia! - Bună dimineața Andrea! Andreea, singura cu care pot lega o conversație decentă în toată redacția asta nenorocită. Andreea, singura fată drăguță cu mine. Andrea... bruneta care mă face să mă bâlbâi când se așează lângă mine și-mi atinge brațul. Andreea, singura mea colegă frumoasă. Andrea, singura... - Horia, te căuta Ștefan, acum două minute... era cam nervos. Ștefan, redactorul șef. Ștefan, idiotul de servici cu program non-stop. Ștefan, lingăul tuturor celor care au o funcție mai înaltă decât el. Ștefan, libidinosul care nu încetează să-i facă avansuri Andreei. Ștefan, fumătorul de trabucuri (cancerul de plămâni se tot încăpățânează să-și facă intrarea în scena vieții lui) cu dinții mereu îngălbeniți. Ștefan Atanasie, cel ce și-a eutanasiat caracterul, originalitatea, intelectul. Mă uit la ceasul de pe perete – opt și zece minute. Deci a început să mă vâneze de pe la opt și opt minute. Să vină, să-i văd arsenalul, îi fac curul guler. Fața Andreei se întristează deodată, colțurile gurii îi cad, în abisuri triste, însoțite de privirea ei sclipitoare. Deci reprezentantul troglodiților se află în spatele meu, îmi suflă nervos în ceafă. Mă ridic, îl apuc de guler, îi trag un pumn exact în nas, nasul i se rupe, șiroaie de sânge îi inundă buza superioară și îi pătează pieptul cămășii, cade în genunchi acoperindu-și fața cu palmele, îl prind de umeri și-i trag un genunchi în nas, buza superioară i s-a rupt, țipă, plânge, cere îndurare, mi se încolăcește în jurul picioarelor, ridic talpa noroioasă și îi fixez gâtul, apăs, se îneacă, începe să bolborosească îndurarea, îl ridic și-i disloc un umăr, iau două creioane de pe... - Cât este ceasul, domnule Pătrașcu? - Bună dimineața domnule Atanasie... îmi cer scuze... autobuzul, a întârziat... am așteptat cam douăzeci de minute în stație... - Patetic. Numai de scuze ești bun. Privește în jurul tău, Pătrașcu, toți pe care-i vezi ajung la servici la ora 8 fără 10 minute. Numai tu ești ăla cu moț și îi sfidezi pe toți întârziind în fiecare zi. 5 minute, 7 minute, 10 minute. Ce-ți spui: lasă că nu contează, eu sunt un individ special, lasă-i să mă aștepte. Cine-i pune să vină la timp la servici? - Vă rog să mă scuzați, voi face tot posibilul să nu se mai întâmple. (ba nu) - E ultima dată, Pătrașcu. M-auzi? Ultima dată. Astăzi la sfârșitul programului vreau pe biroul meu reportajul despre crima aia de aznoapte... Înțeles? (da, să muriți!) Mi-am îngropat privirea în pământ în timp ce îmi întorcea spatele, îndepărtându-se... Unde? În uitare – dorită - , în umilința mea, în amurgul eului meu zdrobit... În biroul lui. - Horia, nu te întrista... Scumpă, minunată Andrea. Mă-ntristez - dar te privesc și totul în jurul meu dispare. Rămâi tu, singura entitate ce-mi luminează universul trist și rece. Tu, singura scânteie de speranță întro lume neagră în descompunere. - Andrea... ești așa de bună cu mine... Îmi zâmbește și-mi mângâie obrazul iar parfumul ei divin îmi inundă nările. Un val, un țunami de căldură metafizică mă îneacă în privirea ei... - Dintre toți cei de aici, mereu am considerat textele tale, Horia, ca fiind cele mai bune. Îi zâmbesc, îmbătat de ea, și încerc să-i ating palma ce-mi alintă obrazul, dar își retrage brațul și: - Hai că te las să te apuci de treabă. Ai un reportaj greu de făcut. - Bine Andrea... mai vorbim... Reportaj?! Deabea acum realizez, am fost degradat ca generalul care a îndrăznit să întârzie la război. Reportaj?! Iar m-am întors la reportaje? Doi ani am scris despre politică, scandaluri între burtoșii de la putere, vizite ale vedetelor internaționale în țara noastră, chiar și despre fotbal, doar ca să pot ajunge să am propria mea rubrică, să pot scrie propriul articol despre ceea ce vreau, constant („Vă rog, domnule Atanasie, nu mai suport să tot scriu despre toate lucrurile banale, despre orice puștan care se fâțâie pe scenă, despre ce i-a spus președintele premierului sau despre ce gol incredibil a reușit aseară Mutu. Nu-i mai suport, am început să-i urăsc pe toți și nici măcar nu i-am cunoscut în persoană. Vă rog, aveți încredre în mine, dați-mi propria rubrică, nu vă voi dezamăgi” – „Bine Pătrașcule, te-ai milogit de mine atâta timp să-ți dau rubrica ta și acum ce faci? Ce-i porcăria asta despre gropi? Ã? Cum naiba să publicăm așa ceva Cicatrice neasfaltată: România. Cum de nu mi-a atras nimeni atenția că ai de gând să publici așa ceva... acum e prea târziu, tipografia a început deja să scoată numărul de mâine. Pătrașcule, ai compromis întreaga editură cu porcăria ta de articol!” „Dragi colegi, astăzi sărbătorim creșterea tirajului cu douăjdemi de exemplare!”) și acum în două clipe, doi ani de compromisuri au fost anulați. Mi-au fost anulați! Șase luni a ținut minunea. Ce ușor a trecut cu vederea realizările... Și despre ce crimă vorbește? Ce naiba s-a întâmplat aseară? Hai să mă apuc... reapuc de investigații. Ãla chiar a spus asta? Celălalt chiar a spus că... Bleah... ce nu îmi era dor de astea. - Marcel, ce s-a întâmplat aseară? Despre ce crimă vorbește Atanasie? - Nu ai auzit? Poliția mișună prin tot orașul, caută un criminal. Chiar nu ai auzit? Am primit la redacție o groază de informări, toate sursele din poliție ne bombardează cu date despre crima de aseară. Un psihopat a ucis o fată... i-a împrăștiat măruntaile prin casă... groaznic. Se duce lumea de râpă... Crimă. Aseară. Psihopat. Fată tânără. Mațe peste tot. Intrigat m-am dus să verific informările primite la redacție. Toate erau anonime.