Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obișnuia să repete, cu o superioritate cocoșească prin care cei ce-l știau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ștergătorul în funcțiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris și el în tinerețe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Și poezii și proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat și s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca și în fața colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, și la femei după cocteiluri, și la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeași redacție fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai șefe. Când am ajuns să am habar și eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru și șaizeci și cinci ai lui. Aveam mustață și barbă și Andrei mă ținea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coșurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Așa mi-a cerut. “Ești mincinos, hoțoman, șmecher, o să răzbești cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele și cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă și blondă, care avea o fată și mai slabă și mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, și m-a acuzat ca să mă amărască, deși eu n-o recunoșteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare și cum m-am regulat iepurește la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecție. Vroia să urineze și nu prea reușea. Am publicat și eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris și a mustăcit, și cu un creion roșu mi-a subliniat redundanțele și scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite. Stau cu părinții în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuțite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simțea că-l trădez. Mă lua la mișto, cum îl lua și pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea și un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghițea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Așa că vă dați seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, și părinții au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului și în gură. I-a mai turnat formol în gură și dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ți-e rușine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aștepta să plâng. Nu i-am dat atenție. Am râs până m-am înroșit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele și cu inima flendurită”, mi-am amintit.