Zilele mele cu Renata. Roman. Cap. 7-8

7 Renata stătea numai în tricou în cadrul ușii. Îi vedeam părul pubian de culoarea petrolului. Des, ca de oaie, de la anus până aproape de ombilic. De pe tricou surâde Mickey Mouse. Renata are dinții albi, cu o strungăreața deasupra, prin care poți să bagi un pix mai subțire. Și-a ridicat tricoul și-a început să-l miște ca și cum i-ar fi cald. L-a rulat deasupra sânilor. Þine textila cu o mână. - Sărută-i! Îi miros sfârcurile. Îmi vâr limba și în ombilic. Mă prinde delicat de urechi, tricoul se lasă pe coapse, și mă apasă. Sunt nevoit să îngenunchez. Își împinge în față abdomenul puțin bombat. Mă trage de ceafă spre pizdă. Vrea să-i dau limbi. Îi dau. - Dezbracă-te! Mă împiedic în chiloții cu ancore albastre, largi, stil AZP. Aparat de Zăpăcit Pula. Surâde. Îmi mângâie părul, fața, îmi respiră cald în ureche. Îmi dă în joacă o palmă peste fund. Ajuns în fotoliu, zăresc părul Renatei între picioare. Capul ei parcă mi-a crescut pe penis. Mă imaginez pe un fel de poligon și amigdalele ei sunt ținta. Golindu-mă, văd ținta căzând. Atinsă cam repede. Am terminat cam repede. Degeaba am încercat să suprapun peste imaginea poligonului știuleți de porumb, șuruburi, chei franceze, guguștiuci, bidoane de benzină ca să-mi înfrânez scurgerea. Renata și-a șters buzele de buzele mele. Mi-a vârât limba în gură. - Ai ceva de băut, ca să alunece? Am terminat câteva beri și, observând cât e ceasul, după orologiul de pe perete, a început să se îmbrace. O aștepta soțul, o așteptau copiii. 8 Mi-am luat caietul în care scrisesem: “Dacă minciunile dintr-o viață s-ar transforma cine știe cum în apă, camerele noastre ar deveni sicrie cu înecați în orașele ce și-ar arde ultimele lumini în străfunduri, până ar dispărea rând pe rând bulele de oxigen, ca și speranța într-un mâine, la adâncime. Dacă până acum n-am reușit să învăț să mint acceptabil, n-o s-o fac nici acum.” Era începutul romanului pe care-l aveam în cap. Rândurile le-am așternut de-o vreme și m-am împotmolit. Nu aveam habar despre ce-o să urmeze. Pe ultimele foi ale caietelui am creionat trăsăturile personajelor. Succint. Treaba nu se lega. Nu simțeam un suflu care să mă împingă la scris. Aveam prea schematic totul. Mă gândeam să găsesc și amănunte relevante, care să însuflețească scorneala. Aveam îndoieli că o să am forță pentru o structură de amploare. Mă devora îndoiala până mi se contracta stomacul. Povestirile erau una, romanul altceva, regatul și împărăția. Mariuse, îmi spuneam, scutură-te de lene. De lenea în care mă simțeam excelent. Niciodată n-am fost harnic, întotdeauna am speculat, am găsit scurtăturile, cu succes, e drept. Nu reușeam să mă concentrez, să-mi imaginez secvențial story-ul, ca șahistul care își calculează înainte câteva mutări. Mă întrebam dacă am trăit destul ca să pot scrie veridic, dacă am suficientă experiență de viață, dacă nu sunt prea necopt, cu coaie încă de pițigoi. Și-mi dădeam seama că șchioapăt, că n-am acumulat suficient, dar consideram că pot să compensez inteligent din lecturi și din filmele văzute. Sunt mort după filme, câteodată am urmărit și 24 de ore neîntrerupt filme. Până mă usturau ochii și se închideau și dacă aș fi pus scobitori între pleoape, ca în Tom și Jerry. Nu vroiam să ratez, să-mi iasă o balegă ca multor altor scriitori, paralelă cu viața. Vroiam ca lectorul să simtă fumul țigării când un personaj fumează sau mirosul ciorbei când același personaj mănâncă la prânz. Mi-am aprins un chiștoc din scrumieră. Am rămas fără țigări. Afară auzeam cum se fugăresc două mâțe. Iar împrăștiau gunoiul din containerul ruginit.