Sărutarea călăului pe gură

De ce să aspiri să fii păstrăv, când și bibanul înoată? Dar vultur, când și ciorile trăiesc până se plictisesc? De ce să pretinzi cozonac, când și mămăliga umple burțile? De ce să-ți aprinzi paie în cap, fără să fii nevoit? Că e bine și așa. Că toți trebuie să trăim. Că nu începe și nu se termină lumea cu noi. Mă gândeam la acestea văzând reacțiile unor tineri scriitori talentați la dezvăluirile despre colaborarea cu Securitatea a lui Ioan Groșan și Ioan Es Pop, chiar și pe marginea unor articole de-ale mele. Datorită vârstei, este de presupus că n-au turnat, ca să spui că, de fapt, se apără pe sine apărând informatorii dovediți. Mărturisesc că nu-i înțeleg. Îmi place să cred că în sufletul unui scriitor ar trebui să-și găsească loc o fărâmă de idealism, o aspirație spre justiție. Despre ce justiție se poate face vorbire plângând pe umerii turnătorilor și uitând de victimele lor? Destui informatorii au fost victime ale securiștilor, se știe. Victime transformate în niște călăi din umbră pentru prieteni și rude. Pe care i-au dat pe mâna securiștilor, eviscerându-le intimitățile, distrugându-le viața. Apărarea informatorilor echivalează cu sărutarea pe gură a călăilor. Talentul nu scuză ticăloșia. Nici a turnătorilor, nici a apărătorilor lor.