am simțit demult...

În capul meu era un adevărat pandemoniu. Celulă cu celulă fiecare părticică a sa mă facea să aud aceeași voce care mă îndrăgostea de același perete, aceeași voce care îmi crea o nostalgie față de seppuku și aceeșsi voce care îmi lua rașiunea, logica și eu-ul. Niciodată nu am putut să mă înțeleg cu ea. Oricât de mult aș fi încercat. Oricât de mult m-aș fi rugat. De oricâte ori aș fi îngenuncheat. Ea a avut întotdeauna filmul ei. Și îl văzuse demult. În alb-negru și nu culori. Închiriat de la magazinul din colț. Ea îl regizase, iar eu eram actorul principal. O comedie neagră. Fără nici un fel de final fericit. De fapt, fără final. Acela urma acum... M-am ridicat din pat amețit, semi-inconștient, parcă drogat, dar nu în sensul bun al cuvântului. Încercam să ignor corpul meu în anarhie și să îmi rog ochii să-mi arate calea. Totul în jurul meu mi se părea obscur, transparent și străin. Am ajuns la fereastră într-o eternitate si jumătate. Aerul era înțepător și ecourile din capul meu continuau. Mi-am aprins o țigară și am lăsat-o să se fumeze singură la mine în gură. Mă gândeam la răspunsuri fără întrebări și la imagini fără sunete. Ea îmi tot aducea aminte și mă umplea cu ura ce ieșea din mine în cercuri de fum. Dar cât fum poți scoate dintr-o țigară? Și de câte lucruri ți se pot aduce aminte? „Puțin”, mi-a zis ea. „Multe”, am spus eu. Filmul devenise de aici unul mut, iar râsul ei îmi apărea pe cartonașe negre în fața ochilor. Mi-aș fi dorit o foarfecă mai degrabă decât un pistol. Să pot inversa rolurile mai degrabă decât să fiu un masochist... În cele din urmă două-trei pastile au făcut-o să tacă. Întotdeauna am știut cum să câștig. Măcar pentru câteva ore...