Poezie

Unu

1 min lectură·28 ianuarie 2014

Mediu

E dimineață. Și e așa de frig,

Că nispul timpului se scurge tainic înapoi.

Zborul nostru, sfârtecat în mii de neguri,

Privește o frunză.

Se închide în sine, zâmbind, și pleacă din sufletul omului.

Luna se pierde și ea din mine,

Alegând fereastra,

Părăsind durerea.

Așa că rămân singură. Singură, mai aproape de aer.

Și realizez că totul e în zadar,

Că sinceritatea consumă,

Că tristețea devorează și

Că singurătatea șterge.

Mă șterg, deci, pe mine,

Și stau goală în lumina răsăritului

De cer.

Prind aurora de pe geam,

Și o atârn, curată, la mijlocul eternității.

Se distorsionează o vreme,

Aruncă umbre de zări sau de foste stele,

Și tace. Culoare, în întregimea cerului

ce nu a fost încă,

și nici nu are să fie.

Suspendată, aurora iarăși

Trăiește.

Semn că ne-a trecut timpul,

Iar albatroșii norilor noștri au zburat departe.

001.247

Alexandra Alexiu. “Unu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandra-alexiu/poezie/14043138/unu

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.