Și totuși, iubirea noastră unde e?

Cu ager și plictisitul ochi, circa o gramadă dacă nu cam jumatate sau mai mult din toată agonia e umplută la refuz scârbos de păpuși (nici o ofensă din partea mea) ale direcțiilor de control si manipulare publică. Totuși, iubirea mea... unde e? Ce mai pot eu să caut pe agonia? Pe cine, ce? De ce lupta asta peniblă? De unde atâta durere, să alimenteze mai multă distrugere de proastă calitate decât ar putea încape cerul însuși? De ce sunt blestemat să văd atât de crud adevarul? Abia înțelese, pline de înțelesuri,... un ocean negru de o întindere infinită mă desparte de o auroră boreală; dar încă nu mă întunec. Am trăit lucruri prea frumoase ca să nu mai cred (știu!) în ele, chiar dacă acum aproape totul e doar o mică mare operă penibilă a prea multor zăpăciți neastâmpărați. Lăsați lumea să respire, că deja și vouă vi s-au amorțit simțurile și nu mai sunteți decât animale de tracțiune. Da, știu că voi nu vă dați seama, dar de fapt chiar materialismul în care credeți implică a ști că întâi trebuie să înveți ca apoi să conștientizezi.