Poezie
Nichita Stănescu
-
12 min lectură·
Mediu
Nichita Stănescu
\"Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.\" (N.Stănescu)
Nichita Stănescu sau Nini (așa cum îi ziceau prietenii și cei apropiați) s-a născut la data de 31 martie 1933 în Ploiești „dintr-un țăran venit la oraș și o rusoaică” cum însuși lui îi plăcea să spună. Tatăl poetului, Nicolae H. Stănescu era comerciant, de origine țăran prahovean venit în Ploiești în jurul secolului al XIX –lea, iar mama lui Nichita, Tatiana Cereaciuchin era o femeie din părțile Donețului, născută la Voronej.
„Nichita Stănescu așa cum stăruie în amintirea mamei și a sorei sale”
\"... Nichita Stănescu ar împlini 60 de ani... Cerul, însă, i-a hărăzit numai 50. A trăit revoltător de puțin. Se vede că aceasta este „vocația” fatală a marilor noștri poeți, sau dorința lacomă a Universului de a-i atrage mai grabnic spre zonele mai pure.
Ne-am permis să tulburăm odihna de veci a Poetului evocându-i făptura și spiritul, prin mărturisirile binevoitoare, sincere și calde ale mamei și sorei sale...
- V-am ruga să apelați la memorie, să vă amintiți copilul, adolescentul, omul Nichita
D-na Mariana (sora poetului): Nini inventa foarte mult. Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet; după cum simțea că biografia lui corespunde limanului său spiritual.
- Vă rugăm să ne vorbiti despre familia dvs...
D-na Mariana: Frații tatei au fost opt; din partea mamei – patru; o soră a dânsei trăiește: are 90 de ani. Nini spunea despre tata că a fost țăran (Am însa carnetul de student al tatii la Academia Comercială). El spunea asta figurativ; ca tot ce-i mai sfânt... Din puritate. După aceea a spus tot ce-i trecea prin minte, fiindcă el metaforiza, pornind de la simple date, ca și cele de naștere ale tatălui și mamei mele (...).
- Cum era copilul Nichita?
Mama: Îi plăcea mult joaca, era foarte vioi. Era foarte pupăcios, afectuos. Dacă-l lua cineva în brate, el – gata – îl îmbrățișa și-l săruta. Până într-o zi când cumnata mea mi-a zis: „Dragă, da nu-l mai lăsa să-l sărute atâția!...”. Era așa drăguț – blond, cu buclisoare. I-am făcut o berețică pe care scria: „Vă rog să nu mă sărutați!”
Era așa mititel! Când venea taică-s-o îl apuca de picioare, îl îmbrățișa de genunchi și stătea așa...
- Când a „scris” Nichita prima dată?
Mama: Cred că avea cinci ani – nu-mi aduc aminte exact. A venit la mine. Eu făceam în cazan bulion; aveam treabă. El vine cu o poezie: cu Gheorghiță, nu știu ce... „Ia lasă-mă-n pace cu prostiile tale, pleaca de-aici!” ...S-a uitat la mine, asa... Apoi, scria, scria la școală.
- Ce fel de școlar era?
Mama: El a scris că a rămas repetent, da` nu este adevărat. A avut o tuse convulsivă grozavă și a trebuit să-l retrag din clasa întai. A repetat, dar a fost premiat în tot cursul primar; apoi, era în prima jumătate a clasei...
- S-a remarcat la literatură?
Mama: Nu, la matematică. A terminat cu 10 la acest obiect și chiar profesorul Grigore, profesor emerit, i-a propus să meargă la Politehnică.
- Și l-a ascultat?
Mama: Așa am crezut și noi. A și plecat să dea admiterea la Politehnică, după care vine acasă fericit (Eram acasă cu o nepoată de-a mea, studentă). S-a repezit la mine în brațe: „Mamico, am reușit!”. Noi, bucurosi: „Cum a fost? Greu?” „Nu. A fost ușor, că am dat la Filologie...” „ Cum la Filologie?” „De ce să nu fac ceva ce-mi place mie?! Decat un inginer prost, mai bine un profesor bun!...”
- Dorea să fie dascăl?
Mama: Da, la început așa a spus, că vrea să fie profesor de limba română și să nu rămână în București, ci undeva cum e Vălenii de Munte.
- Nu se gandea la presă, la publicistică?!...
Mama: Nu. După ce a terminat facultatea a venit și a spus: „ Rămân la București...„ „ Cum, rămâi la București?! Nu era vorba...?” „Nu, zice... Dacă ei m-au oprit, rămân...”
- Vă povestea din viața lui – despre școală, colegi, profesori?
Mama: ... Se confesa mai puțin...
- ...Alte pasiuni... ?
Mama: Cânta mult la pian... Îi plăcea foarte mult... Când venea de la școală îl auzeam din bucătărie. Nu știam când intră în casă. Zvârlea șapca și servieta și începea să cânte la pian...
- A luat ore de pian?
Mama: Da, mai tarziu, de la șapte ani. De la cinci ani stătea lânga mine și mă urmărea când cântam la pian. L-am învatat „Valsul pisicii”, cu două degețele. Cânta perfect și la șapte ani l-am dat la o profesoară care era foarte bună: doamna Gheorghiu. Cu ea a învățat, bine-nțeles, muzică clasică,... dar el cânta, când venea acasă, de toate.
- Și muzică populară?... Îi plăcea?!...
Mama: Îi plăcea enorm
- Era atașat de folclor. Îl trăia...
Mama: Da, daaa...
- Sportul l-a pasionat?
Sora: Când era tânăr: volei și fotbal. Când a plecat în Germania la Campionatul mondial de fotbal și-a vândut biletele. A plecat cu Chiriță și au stat la televizor (...).
- Prieteni avea, în liceu?
Mama: Daaa!… Era înconjurat întotdeauna de prieteni. Niciodată nu era casa goală la noi. Întotdeauna erau unui, doi, trei prieteni. Prieteni buni au fost Mircea Petrescu, săracu Valerică Pârvan – care a murit, Emil Popescu... Erau de nedespărțit.
- Constat că avea prieteni mai ales băieți...
Mama: A, nu! Era și Magdalena Petrescu – sora lui Mircea, căreia îi zicea Găinușa (...).
- A fost prima lui dragoste?
Mama: Da, a fost prima lui dragoste... Așa cred. Ce i-a făcut să se despartă – nu știu... Acum ea e în Australia. A revenit cu doi ani în urmă. Noi am fost nevoiți să vindem pianul lui Nini, la un vecin. Ea l-a răscumpărat. Acum e la muzeu, la Ploiești.
- Sunteți mulțumită de muzeul din Ploiesti?
Mama: Da. La fundație n-am fost niciodată. Administratorul se ocupă. A făcut ceva foarte frumos. Îmi place că e în casa lui Hagi Prodan, o casă veche bătrânească, monument istoric.
- Ați locuit acolo?
Mama: Casa noastră-i naționalizată, vândută. Am fost scoși din casă, am stat un timp la sora mea; un timp la altă cumnată, și-apoi, plecând un chiriaș de-acolo, doamna care a stat acolo cu mine a spus să venim noi în camera lui că ei s-au căsătorit.(...) Acum au pus placă comemorativă la casă. I-a facut-o Kruch. Și strada se numește „Nichita Stănescu”.
- In sfârșit!... În ce măsură v-a moștenit Nichita, în ce masura l-ați influențat dumneavoastră și în ce măsură tata?
Mama: De la mine cred că a moștenit dragostea pentru muzică și în special pentru pian. De la amândoi – dragostea pentru patrie. De mic. (...).
- Și despre preocupările lui de literatură ce ne puteți spune?
Sora: În clasa a VII-a de liceu, a scos o revistă „Bașcălia” – pentru care au fost, împreuna cu Emil Popescu, elimintați trei zile din școală. (Ei erau redactori șefi, paginatori, desenatori). Profesorul Grigore Simache – de istorie, - mare somitate – a intervenit la direcțiunea școlii ca să-i reprimeasca. După aceea au facut o expoziție de caricaturi, care a avut un succes foarte mare. Au scos o revistă de poezie. Emil scria gen Topârceanu, Nini scria epigrame și poezii ironice-satirice – tot cu o tentă Topârceanu și cu anumită duioșie – pe care am găsit-o mai tarziu în tragismul poeziei lui, aparent veselă, în esentă tristă. Atât îmi amintesc. Atunci, diferența de vârstă dintre noi era enormă. În general, noi în provincie ne respectăm frații mai mari. Până foarte târziu nu îndrăzneam să intru în intimitatea lui, decât atunci când îmi permitea.
- Vi se confesa, avea rețineri?
Sora: Din contră: el era deschis, eu eram mai retrasă. Juca fotbal, volei, avea foarte multe admiratoare. Eu eram înebunită că toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Pe toate caietele mele pe care le împrumutam colegelor mele să învețe, acestea scriau pentru Nini: „îngerul blond”. Eu doream să discut cu prietenele despre problemele noastre. Ele însă vroiau să vorbim despre Nini. Era o extraordinar de mare gelozie între ele. Când s-a jucat un celebru meci de volei la liceu (la liceul de baieți), toate fetele erau atârnate pe gard. Nini era ca un actor de cinema – nebunia pământului.
- Pasiunea lui pentru lectură...?
Sora: A avut-o întotdeauna. Prin câte am trecut – cu naționalizarea casei, cu domiciliul forțat – mama ne-a salvat biblioteca. Amândoi am fost cititori pasionați.
- Citea selectiv?
Sora: Nu pot să-mi dau seama. Datorită diferenței de vârstă. Dar noi citeam de toate: de la reviste franțuzești, de la „Universul copiilor”, de la „Moș Nae” (mi-a vândut „Moș Nae” mie), până la cărți frantuzești, cărti de poezie, proză.
- Citea, deci, limbi străine?
Sora: În franceză, care era la modă. La școală făcea rusa și germana, dar la rusă nu i-a placut să învețe. (...). Nini citea foarte mult; de toate. Și romane polițiste. Am avut o bibliotecă extraordinar de mare, dar a ramas foarte puțin din ea. S-au pierdut multe cărți. O parte le-a luat el și au rămas pe unde a colindat.
- Au ajuns dintre acestea și la casa de muzeu?
Sora: Puțin semnificative.
- Nu reflectă universul său spiritual?
Sora: Nu prea. El le dădea. Nu putea ține un obiect. Singurul lucru valoros care a rămas e Biblia.
- Și colecția de monede?
Sora: Despre colecția de monede nu pot să vă spun prea multe. Ce a rămas aici, la noi – totul am dat la muzeu. Știu că o parte din patrimoniu e recuperat. Știu că a avut o colecție de monede cu motivul șarpelui, despre care-mi povestea – și a confirmat dl.Donoiu – că aceasta era unică în Europa. Colecția a dispărut după moartea lui.
- Sunteți credincioși?
Mama: Da.
- Nichita se închina?
Mama: Da. Întotdeauna. (...)
- A învățat Nichita să citească înainte de școală?
Mama: Da. Mă întreba litere, de mic. Trebuia să i le citesc. Apoi a început să descifreze el.
- Și ce-i plăcea mai mult să citească: poezie, basme?
Mama: Basme
Sora: Știu că mi-a dat „Moș Nae”. Erau foarte dezlipite, deci au fost mult citite. Citea și reviste de poezie ilustrată pentru copii.
- Îi plăcea să și povestească ceea ce a citit?”
Sora: Aaa... La povestit era primul.
- Reproducea sau fantaza?
Sora: Asta e, că nu reproducea...
- Recrea?
Sora: Da. Avea o imaginație... Chiar dacă ne jucam la sărbatori cu pepeni scobiți în care introduceam lumânări – participam toți – el îmi povestea apoi, mie într-un fel, lui Emil în alt fel etc., etc. cu variante.
- Nu-i placea sa se repete...
Sora: Nu-i plăcea să buchisească, să tocească(...).
- De film, de teatru era atras?
Sora: Chiar vroia să joace într-o piesă la Facultatea de filologie. Nu știu de ce nu a jucat. Cu Călin Călimanu, cu Doina... Îi plăcea foarte mult teatrul.
- Mergea la spectacol?
Sora: În prima parte a vieții mergeam la cinematograf foarte mult. Căliman lua bilete. Și la teatru, la concerte simfonice. În ultima parte a vietii – mai puțin teatru. Își avea el teatrul lui... (...).”
Mama lui Nichita despre poet...
„ Acum, când amintirea fiului meu iubit e tot ceea ce mi-a rămas, mă reîntorc în copilăria lui, ca într-o oază plină de lumină.
Poate uita vreodata o mamă prima zi de școală a fiului ei?
Îi cumpărasem uniformă: un sorțulet gri-pepit cu fundă albastră și basc alb; era foarte emoționat și în același timp foarte necăjit că sorțulețul îi era prea lung și nu i se vedeau pantalonii ca să știe lumea că e baiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaștrii, visători, cu părul blond, cu fața îmbujorată, încat toți credeau că e fetiță și el nu concepea acest lucru! Așa că i-am scurtat sorțuletul.
Și acum îi simt mânuța strângand-o pe a mea când am plecat împreună, la școală!
Și atunci eu nu știam că primul drum spre școala va fi primul pas spre eternitate” (Tatiana Stănescu, mama poetului)
... și Nichita despre mama sa...
”Cea mai scumpă de pe lume
Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă de pe lume?
Puii toți au zis de păsări,
zarzării au zis de zarzări,
peștisorii de peștoaică,
ursuleții de ursoaică,
șerpișorii de șerpoaică
tigrișorii de tigroaică...
Mânjii toți au zis de iepe,
firul cepii-a zis de cepe
nucii toți au zis de nucă,
cucii toți au zis de cucă,
toți pisoii, de pisică
iară eu, de-a mea mamică.
Orice mamă e anume
cea mai scumpă de pe lume”
Nichita Stanescu
Prima s-a poezie si primul pas spre eternitate...
Într-o zi cam pe la prânz
Gheorghiță mergea cu-n mânz
Cum mergea cu mânz-agale
Îi ieși un hoț în cale
Hoțul fiind bandit din fire
I luă mânzu cu pălire
Gheorghiță rămase cu buza umflată
Că n-a avut și el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată.
(Nichita Stănescu, 7 ani)
Povestea libelulei și a martianului
„Într-o zi, o libelulă se întâlni cu un marțian
-bună ziua libelulo, spuse marțianul
-bună ziua, marțianule, spuse libelula
-ce frumoasă ești, libelulo, spuse marțianul
-și tu ești frumos, marțianule, spuse libelula...
-te iubesc foarte mult, libelulo, spuse marțianul
-si eu te iubesc foarte mult, marțianule, spuse libelula...
-vrei să ne căsătorim, libelulo? întrebă marțianul...
-vreau să ne căsătorim libeulule, pentru am uitat să vă spun că între timp, marțianul se transformase în libelul...”
„Atâta să nu uitați
că el a fost viu
viu
pipăind cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a baut cu gura lui,-
că avea piele
îmbrăcată în stofă
Atâta să nu uitați, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
Atât să uitati ! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați !”
Sursa de documentare: Album memorial Nichita Stănescu
30 august, Moldova Noua
P.S. Mulțumesc din suflet Dianei Bălan(Veverița) și lui Florin Hălălău(Vameșu) pentru albumul pe care mi l-am dorit atât de mult;)
\"Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.\" (N.Stănescu)
Nichita Stănescu sau Nini (așa cum îi ziceau prietenii și cei apropiați) s-a născut la data de 31 martie 1933 în Ploiești „dintr-un țăran venit la oraș și o rusoaică” cum însuși lui îi plăcea să spună. Tatăl poetului, Nicolae H. Stănescu era comerciant, de origine țăran prahovean venit în Ploiești în jurul secolului al XIX –lea, iar mama lui Nichita, Tatiana Cereaciuchin era o femeie din părțile Donețului, născută la Voronej.
„Nichita Stănescu așa cum stăruie în amintirea mamei și a sorei sale”
\"... Nichita Stănescu ar împlini 60 de ani... Cerul, însă, i-a hărăzit numai 50. A trăit revoltător de puțin. Se vede că aceasta este „vocația” fatală a marilor noștri poeți, sau dorința lacomă a Universului de a-i atrage mai grabnic spre zonele mai pure.
Ne-am permis să tulburăm odihna de veci a Poetului evocându-i făptura și spiritul, prin mărturisirile binevoitoare, sincere și calde ale mamei și sorei sale...
- V-am ruga să apelați la memorie, să vă amintiți copilul, adolescentul, omul Nichita
D-na Mariana (sora poetului): Nini inventa foarte mult. Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet; după cum simțea că biografia lui corespunde limanului său spiritual.
- Vă rugăm să ne vorbiti despre familia dvs...
D-na Mariana: Frații tatei au fost opt; din partea mamei – patru; o soră a dânsei trăiește: are 90 de ani. Nini spunea despre tata că a fost țăran (Am însa carnetul de student al tatii la Academia Comercială). El spunea asta figurativ; ca tot ce-i mai sfânt... Din puritate. După aceea a spus tot ce-i trecea prin minte, fiindcă el metaforiza, pornind de la simple date, ca și cele de naștere ale tatălui și mamei mele (...).
- Cum era copilul Nichita?
Mama: Îi plăcea mult joaca, era foarte vioi. Era foarte pupăcios, afectuos. Dacă-l lua cineva în brate, el – gata – îl îmbrățișa și-l săruta. Până într-o zi când cumnata mea mi-a zis: „Dragă, da nu-l mai lăsa să-l sărute atâția!...”. Era așa drăguț – blond, cu buclisoare. I-am făcut o berețică pe care scria: „Vă rog să nu mă sărutați!”
Era așa mititel! Când venea taică-s-o îl apuca de picioare, îl îmbrățișa de genunchi și stătea așa...
- Când a „scris” Nichita prima dată?
Mama: Cred că avea cinci ani – nu-mi aduc aminte exact. A venit la mine. Eu făceam în cazan bulion; aveam treabă. El vine cu o poezie: cu Gheorghiță, nu știu ce... „Ia lasă-mă-n pace cu prostiile tale, pleaca de-aici!” ...S-a uitat la mine, asa... Apoi, scria, scria la școală.
- Ce fel de școlar era?
Mama: El a scris că a rămas repetent, da` nu este adevărat. A avut o tuse convulsivă grozavă și a trebuit să-l retrag din clasa întai. A repetat, dar a fost premiat în tot cursul primar; apoi, era în prima jumătate a clasei...
- S-a remarcat la literatură?
Mama: Nu, la matematică. A terminat cu 10 la acest obiect și chiar profesorul Grigore, profesor emerit, i-a propus să meargă la Politehnică.
- Și l-a ascultat?
Mama: Așa am crezut și noi. A și plecat să dea admiterea la Politehnică, după care vine acasă fericit (Eram acasă cu o nepoată de-a mea, studentă). S-a repezit la mine în brațe: „Mamico, am reușit!”. Noi, bucurosi: „Cum a fost? Greu?” „Nu. A fost ușor, că am dat la Filologie...” „ Cum la Filologie?” „De ce să nu fac ceva ce-mi place mie?! Decat un inginer prost, mai bine un profesor bun!...”
- Dorea să fie dascăl?
Mama: Da, la început așa a spus, că vrea să fie profesor de limba română și să nu rămână în București, ci undeva cum e Vălenii de Munte.
- Nu se gandea la presă, la publicistică?!...
Mama: Nu. După ce a terminat facultatea a venit și a spus: „ Rămân la București...„ „ Cum, rămâi la București?! Nu era vorba...?” „Nu, zice... Dacă ei m-au oprit, rămân...”
- Vă povestea din viața lui – despre școală, colegi, profesori?
Mama: ... Se confesa mai puțin...
- ...Alte pasiuni... ?
Mama: Cânta mult la pian... Îi plăcea foarte mult... Când venea de la școală îl auzeam din bucătărie. Nu știam când intră în casă. Zvârlea șapca și servieta și începea să cânte la pian...
- A luat ore de pian?
Mama: Da, mai tarziu, de la șapte ani. De la cinci ani stătea lânga mine și mă urmărea când cântam la pian. L-am învatat „Valsul pisicii”, cu două degețele. Cânta perfect și la șapte ani l-am dat la o profesoară care era foarte bună: doamna Gheorghiu. Cu ea a învățat, bine-nțeles, muzică clasică,... dar el cânta, când venea acasă, de toate.
- Și muzică populară?... Îi plăcea?!...
Mama: Îi plăcea enorm
- Era atașat de folclor. Îl trăia...
Mama: Da, daaa...
- Sportul l-a pasionat?
Sora: Când era tânăr: volei și fotbal. Când a plecat în Germania la Campionatul mondial de fotbal și-a vândut biletele. A plecat cu Chiriță și au stat la televizor (...).
- Prieteni avea, în liceu?
Mama: Daaa!… Era înconjurat întotdeauna de prieteni. Niciodată nu era casa goală la noi. Întotdeauna erau unui, doi, trei prieteni. Prieteni buni au fost Mircea Petrescu, săracu Valerică Pârvan – care a murit, Emil Popescu... Erau de nedespărțit.
- Constat că avea prieteni mai ales băieți...
Mama: A, nu! Era și Magdalena Petrescu – sora lui Mircea, căreia îi zicea Găinușa (...).
- A fost prima lui dragoste?
Mama: Da, a fost prima lui dragoste... Așa cred. Ce i-a făcut să se despartă – nu știu... Acum ea e în Australia. A revenit cu doi ani în urmă. Noi am fost nevoiți să vindem pianul lui Nini, la un vecin. Ea l-a răscumpărat. Acum e la muzeu, la Ploiești.
- Sunteți mulțumită de muzeul din Ploiesti?
Mama: Da. La fundație n-am fost niciodată. Administratorul se ocupă. A făcut ceva foarte frumos. Îmi place că e în casa lui Hagi Prodan, o casă veche bătrânească, monument istoric.
- Ați locuit acolo?
Mama: Casa noastră-i naționalizată, vândută. Am fost scoși din casă, am stat un timp la sora mea; un timp la altă cumnată, și-apoi, plecând un chiriaș de-acolo, doamna care a stat acolo cu mine a spus să venim noi în camera lui că ei s-au căsătorit.(...) Acum au pus placă comemorativă la casă. I-a facut-o Kruch. Și strada se numește „Nichita Stănescu”.
- In sfârșit!... În ce măsură v-a moștenit Nichita, în ce masura l-ați influențat dumneavoastră și în ce măsură tata?
Mama: De la mine cred că a moștenit dragostea pentru muzică și în special pentru pian. De la amândoi – dragostea pentru patrie. De mic. (...).
- Și despre preocupările lui de literatură ce ne puteți spune?
Sora: În clasa a VII-a de liceu, a scos o revistă „Bașcălia” – pentru care au fost, împreuna cu Emil Popescu, elimintați trei zile din școală. (Ei erau redactori șefi, paginatori, desenatori). Profesorul Grigore Simache – de istorie, - mare somitate – a intervenit la direcțiunea școlii ca să-i reprimeasca. După aceea au facut o expoziție de caricaturi, care a avut un succes foarte mare. Au scos o revistă de poezie. Emil scria gen Topârceanu, Nini scria epigrame și poezii ironice-satirice – tot cu o tentă Topârceanu și cu anumită duioșie – pe care am găsit-o mai tarziu în tragismul poeziei lui, aparent veselă, în esentă tristă. Atât îmi amintesc. Atunci, diferența de vârstă dintre noi era enormă. În general, noi în provincie ne respectăm frații mai mari. Până foarte târziu nu îndrăzneam să intru în intimitatea lui, decât atunci când îmi permitea.
- Vi se confesa, avea rețineri?
Sora: Din contră: el era deschis, eu eram mai retrasă. Juca fotbal, volei, avea foarte multe admiratoare. Eu eram înebunită că toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Pe toate caietele mele pe care le împrumutam colegelor mele să învețe, acestea scriau pentru Nini: „îngerul blond”. Eu doream să discut cu prietenele despre problemele noastre. Ele însă vroiau să vorbim despre Nini. Era o extraordinar de mare gelozie între ele. Când s-a jucat un celebru meci de volei la liceu (la liceul de baieți), toate fetele erau atârnate pe gard. Nini era ca un actor de cinema – nebunia pământului.
- Pasiunea lui pentru lectură...?
Sora: A avut-o întotdeauna. Prin câte am trecut – cu naționalizarea casei, cu domiciliul forțat – mama ne-a salvat biblioteca. Amândoi am fost cititori pasionați.
- Citea selectiv?
Sora: Nu pot să-mi dau seama. Datorită diferenței de vârstă. Dar noi citeam de toate: de la reviste franțuzești, de la „Universul copiilor”, de la „Moș Nae” (mi-a vândut „Moș Nae” mie), până la cărți frantuzești, cărti de poezie, proză.
- Citea, deci, limbi străine?
Sora: În franceză, care era la modă. La școală făcea rusa și germana, dar la rusă nu i-a placut să învețe. (...). Nini citea foarte mult; de toate. Și romane polițiste. Am avut o bibliotecă extraordinar de mare, dar a ramas foarte puțin din ea. S-au pierdut multe cărți. O parte le-a luat el și au rămas pe unde a colindat.
- Au ajuns dintre acestea și la casa de muzeu?
Sora: Puțin semnificative.
- Nu reflectă universul său spiritual?
Sora: Nu prea. El le dădea. Nu putea ține un obiect. Singurul lucru valoros care a rămas e Biblia.
- Și colecția de monede?
Sora: Despre colecția de monede nu pot să vă spun prea multe. Ce a rămas aici, la noi – totul am dat la muzeu. Știu că o parte din patrimoniu e recuperat. Știu că a avut o colecție de monede cu motivul șarpelui, despre care-mi povestea – și a confirmat dl.Donoiu – că aceasta era unică în Europa. Colecția a dispărut după moartea lui.
- Sunteți credincioși?
Mama: Da.
- Nichita se închina?
Mama: Da. Întotdeauna. (...)
- A învățat Nichita să citească înainte de școală?
Mama: Da. Mă întreba litere, de mic. Trebuia să i le citesc. Apoi a început să descifreze el.
- Și ce-i plăcea mai mult să citească: poezie, basme?
Mama: Basme
Sora: Știu că mi-a dat „Moș Nae”. Erau foarte dezlipite, deci au fost mult citite. Citea și reviste de poezie ilustrată pentru copii.
- Îi plăcea să și povestească ceea ce a citit?”
Sora: Aaa... La povestit era primul.
- Reproducea sau fantaza?
Sora: Asta e, că nu reproducea...
- Recrea?
Sora: Da. Avea o imaginație... Chiar dacă ne jucam la sărbatori cu pepeni scobiți în care introduceam lumânări – participam toți – el îmi povestea apoi, mie într-un fel, lui Emil în alt fel etc., etc. cu variante.
- Nu-i placea sa se repete...
Sora: Nu-i plăcea să buchisească, să tocească(...).
- De film, de teatru era atras?
Sora: Chiar vroia să joace într-o piesă la Facultatea de filologie. Nu știu de ce nu a jucat. Cu Călin Călimanu, cu Doina... Îi plăcea foarte mult teatrul.
- Mergea la spectacol?
Sora: În prima parte a vieții mergeam la cinematograf foarte mult. Căliman lua bilete. Și la teatru, la concerte simfonice. În ultima parte a vietii – mai puțin teatru. Își avea el teatrul lui... (...).”
Mama lui Nichita despre poet...
„ Acum, când amintirea fiului meu iubit e tot ceea ce mi-a rămas, mă reîntorc în copilăria lui, ca într-o oază plină de lumină.
Poate uita vreodata o mamă prima zi de școală a fiului ei?
Îi cumpărasem uniformă: un sorțulet gri-pepit cu fundă albastră și basc alb; era foarte emoționat și în același timp foarte necăjit că sorțulețul îi era prea lung și nu i se vedeau pantalonii ca să știe lumea că e baiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaștrii, visători, cu părul blond, cu fața îmbujorată, încat toți credeau că e fetiță și el nu concepea acest lucru! Așa că i-am scurtat sorțuletul.
Și acum îi simt mânuța strângand-o pe a mea când am plecat împreună, la școală!
Și atunci eu nu știam că primul drum spre școala va fi primul pas spre eternitate” (Tatiana Stănescu, mama poetului)
... și Nichita despre mama sa...
”Cea mai scumpă de pe lume
Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă de pe lume?
Puii toți au zis de păsări,
zarzării au zis de zarzări,
peștisorii de peștoaică,
ursuleții de ursoaică,
șerpișorii de șerpoaică
tigrișorii de tigroaică...
Mânjii toți au zis de iepe,
firul cepii-a zis de cepe
nucii toți au zis de nucă,
cucii toți au zis de cucă,
toți pisoii, de pisică
iară eu, de-a mea mamică.
Orice mamă e anume
cea mai scumpă de pe lume”
Nichita Stanescu
Prima s-a poezie si primul pas spre eternitate...
Într-o zi cam pe la prânz
Gheorghiță mergea cu-n mânz
Cum mergea cu mânz-agale
Îi ieși un hoț în cale
Hoțul fiind bandit din fire
I luă mânzu cu pălire
Gheorghiță rămase cu buza umflată
Că n-a avut și el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată.
(Nichita Stănescu, 7 ani)
Povestea libelulei și a martianului
„Într-o zi, o libelulă se întâlni cu un marțian
-bună ziua libelulo, spuse marțianul
-bună ziua, marțianule, spuse libelula
-ce frumoasă ești, libelulo, spuse marțianul
-și tu ești frumos, marțianule, spuse libelula...
-te iubesc foarte mult, libelulo, spuse marțianul
-si eu te iubesc foarte mult, marțianule, spuse libelula...
-vrei să ne căsătorim, libelulo? întrebă marțianul...
-vreau să ne căsătorim libeulule, pentru am uitat să vă spun că între timp, marțianul se transformase în libelul...”
„Atâta să nu uitați
că el a fost viu
viu
pipăind cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a baut cu gura lui,-
că avea piele
îmbrăcată în stofă
Atâta să nu uitați, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
Atât să uitati ! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați !”
Sursa de documentare: Album memorial Nichita Stănescu
30 august, Moldova Noua
P.S. Mulțumesc din suflet Dianei Bălan(Veverița) și lui Florin Hălălău(Vameșu) pentru albumul pe care mi l-am dorit atât de mult;)
011192
0
ar mai fi cateva greseli de tehnoredactare...\"Vă rugăm să ne vorbiși despre familia dvs... \"-vorbiti
si am si eu aceasta carte...si cred ca ar trebui sa fie nelipsita din fiecare biblioteca...
pe curand!
felicitari pt.idee