Adriana Weimer

Mereu uităm de noi înșine. Liniștea din suflet o dăm pe nimic: pe griji și nevoi, pe gânduri și vorbe. Mereu uităm că noi înșine vom fi uitați, că drumul spre suflet are doar un

Tăcere Nu mai știu, sunt sau am fost. Tăcerea în care-am rămas mi-e străină, m-am închis în ea ca într-un clopot uitat, nu cunosc glasul acestei tăceri, nu-i aud liniștea. Mi se pare

Simple comori în cuvânt în culoare în sunet: în priviri dăruire în suflet cărări în spirit nemurire.

Barieră căzând și trenurile fac manevră cu visele tale când așteptarea te absoarbe și vizavi de nevoia de viață - una din cauzele lipsei de liniște - pierzi un tren - poate îl prinzi pe

Ai învățat să gândești timpul ca pe o plantă pe care tu - grădinarul imaginar - o poți cultiva în mii de soiuri posibile te-ai obișnuit să mă cunoști aceeași - fără început, fără sfârșit

Am învățat sa trecem prin timp în tăcere cu ani povară cu întrebări nepuse purtând în ochi toate mările într-o singură lacrimă scursă; dar pe un drum neînceput - uitat în memoria unui destin

Iubesc clipa ce-a fost, clipa-amintire; detest clipa ce-a fost fără rost, clipa-amăgire; mă bucur de clipa ce-acum este, clipa-poveste. Câte clipe vor mai fi bucurie ? Cine să știe

În clipe ce vin - niciodată știute - cu zâmbetul trist, negăsit suflete-n drum mor rătăcite. Nu e nimic? Dar ochii mint; zilele cad grăbite.

Urc - coborând în esența materiei - spre un echilibru al lucrurilor; gândesc, în timp ce materia se gândește pe sine gândindu-mă .

Nici astăzi, nici mâine, ba astăzi, ba mâine, de astăzi, pe mâine; viața ca un împrumut de la plată la avans.

Te pierdeai în mulțime și-ți părea parcă bine că pașii nu știau încă drumul. Fără țintă. Aiurea, hăinăreală; după atâtea ore de cursuri. Te simțeai obosit, dar gustul libertății îți dădea siguranță.

Se zbat în trupul ceasului ore, vieți rătăcesc netrase la timp; dintotdeauna e dreptul amiezii de a se naște-n lumină; uneori gândurile dor uitate-n memorie; acum zâmbetele se pot

Ca o ardere nezidită încă e starea primară a jumătății - cu risipiri de noi în imagini, cu drumuri dus-întors pentru un tren personal și poate uneori cu senzația scoicilor frânte sub talpă

Inexplicabila teamă a identității tale în lucruri, jocul acesta în unu - fără plăcerea de-a pierde, fără curajul de-a câștiga -, nefirești începuturi de drum sfârșite în noi cu durere; și