Poezie
Ploaie moleculară
2 min lectură·
Mediu
Ai aruncat marea în zâmbete moarte,
în țipete surde ascunse,
în cioburi de sticlă,
în valuri de nisip murdar,
ai aruncat-o departe
lângă cuibul sufletului meu.
Te-ai desprins ușor,
aproape de brațele mele,
iar eu te căutam haotic
pe câmpul de maci,
unde te-am lăsat goală,
învelită în lacrimile ochilor noștri,
acolo unde ai aruncat marea.
Doar becurile străzilor
mai luminează ziua,
să te găsesc pierdută,
printre scoici sparte în bucăți,
rupte din adâncul straveziu,
atunci să îți știu mirosul pielii,
să mă așez peste valuri de alge,
rătăcind în părul tău
dimineața când soarele apune.
O zi ciudată de verde,
în care ne amestecăm
culoarea ochilor,
pierdută în albastrul pur al mării.
Te pipăiam să te ascund
acolo unde nici eu nu știu
să ajung,
ca un nebun înfrânt de curiozitatea
cuvintelor nevinovate.
Atunci zăpezile îmbracau în alb
pământul nisipos,
iar marea era înghețată
și liniștită ca un bulgăre de foc,
doar câteva sclipiri
se mai vedeau în agitația fierbinte,
pe o plajă ucisă de suspine,
acolo unde te-am aruncat în mare,
să nu te mai găsesc,
dar sa te caut ca o mirare mută,
cu al tău geamăt amorțit
și prelung, stins în mine.
Ai aruncat marea așa aproape
să nu o pot ajunge,
iar frumusețea ei: un capriciu al naturii,
te-a ascuns într-o ploaie moleculară...
012215
0
Laur