Dialog cu viața

Observând lipsa dorinței tale de a mai lupta și indiferența cu care o tratezi, te slăbește și într-un târziu scapi din clinciul vieții... dar nu înainte de a-și lua rămas bun de la persoana pe care a maltratat-o, atâta amar de vreme. Se apropie de tine cu pași mărunți și lenți, ținând în palmele ei firave un buchețel de flori veștejite de diferite culori, cu un zâmbet aruncat subtil în colțul gurii, înaintează agale, legănându-se lin la fiecare pas pe care-l face, aruncându-ți priviri timide pe sub sprâncene. Nu spune nimic, doar te privește și tace... cum taci și tu de ceva vreme stând în fund rezemat de copacul impunător cu ramuri solide și frunze dese ce-ți ține umbră și de urât, așteptând deznodământul. O privești de jos cu capul aplecat ușor pe umăr, picioarele răsfirate iar brațele sleite de puteri, stând în cumpănă peste genunchii îndoiți, iar tot corpul este apăsat de o indiferență leneșă ce-ți mărește dezinteresul de viață. O vezi cum se plimbă în jurul tău cu tălpile goale, călcând cu grijă stratul de țărână fină groasă de câțiva centimetri, provenind din pământul ars de soarele torid. Te înconjoară ca un șarpe ce se încolăcește în jurul prăzii, apropiindu-se din ce în ce mai mult de locul în care zăbovești... simțindu-i parfumul înecăcios care-l lăsa-n urma sa. Rochia-i jerpelită, ruptă și peticită pe alocuri, de o culoare alb-gălbui, cu dantelele de mireasă ce-i atârnă dezordonat, și-i flutură în vântul cald ce adie ca un suflu lin. Pletele slinoase de un castaniu spălăcit, atârnă peste umeri în șuvițe groase, lăsându-ți impresia că este o oaie bălaie ne tunsă ani la rând. Fața-i este luminată de tenul deschis ca laptele iar ochii mari și negri ca negura nopții, ies foarte ușor în evidență prin forma lor plăcută. Buzele cărnoase de o formă apetisantă, sunt crăpate de arșița verii, predominând peste ele un roșul șters. Nasul, și el este o parte finuța a feței, ieșind în evidență prin finețea formei pe care o are, corelându-se foarte bine cu sprâncenele ușor arcuite și foarte subțirele, cu genele lungi dar nu foarte stufoase, cu buzele și bărbia ușor ascuțită, dându-i feței o formă care nu te mai saturi s-o privești. Numai că frumusețea ei este umbrită de murdăria prezentă peste chipul său odată luminos, asortându-se foarte bine cu părul slinos, mâinile murdare și rochia împuțită. Este ca o parașută prăfuită, folosită în exces de către toți mitocanii și trecută în rezervă printre alte zdrențe jegoase, după ce a trecut prin patul fiecărui mârlan descurcăreț. Dar în ciuda trecutului ei... încă posedă calități de invidiat, făcând pe mulți să saliveze la trupul ei, cum râvnesc hienele înfometate la animalele din savană... Înăltuță, suplă, cu un trup bine definit și bine proporționat. Doar părțile ce ar trebui să iasă în evidența sunt proeminente, restul sunt trăsături fine de un foarte mare bun gust, curbele sunt lin trasate, de parcă ar fi desenate de Michelangelo și sculptate de Brâncuși. Ce să mai?! Este făcută în ciuda primăverii! O admiri cu ochii plini de ură și pumnii încleștați, gata de a-ți face dreptate și de a-ți sătura dorința nebună a răzbunării. Ai vrea s-o strivești de stânci, s-o amesteci cu țărână fierbinte, și să o atârni în locul limbii clopotului de la catedrală... să bați clopotul ca un dezaxat mintal până se va rupe lanțul care acționează mecanismul, iar înainte de a o dă hrană sălbăticiunilor, să te piș pe ea ca pe un lucru lipsit de valoare, râzând ca prostul la filme mute, până vei da în plânsul de jale al durerii care te linșa de fiecare dată când te lovea năprasnic. Numai că, NU așa trebuie să se întâmple, nu vei lăsa ca fiara din tine să se dezlănțuie asupra ei, distrugând părțile frumoase pe care încă le posedă. NU vei lăsa ca brutalitatea și violența, coordonate de inconștiență să ia locul inteligenței și înțelepciunii, doar pentru a-ți satisface pofta de răzbunare... trebuie să folosești inteligența și rațiunea pe care le posedezi, pentru a scoate minim din minim, o remiză din lupta asta. Trebuie să ai controlul situației, fără a cădea pradă mâniei care îți este greu s-o stăpânești. Te nemulțumește faptul că... în sfârșit stai față-n față cu zdreanța asta de viață care habar nu ai ce vrea de la tine, care nu te lasă să ți-o faci așa cum vrei... ca până la urmă, tu ți-o trăiești, nu altcineva. S-a oprit... nu mai pășește, nu mai clipește, nu scoate nici un sunet. Te privește atent cu ochii mari și aprigi, ca pe un papugiu prins recent. La rândul tău o privești zâmbind și aștepți să vezi ce are de spus (tare curios ești, cam ce ar putea spune după cele întâmplate?). Timpul scurs până la întrebarea ce ar urma să vină este foarte scurt, căci în următoarea clipă ridică capul într-un mod întrebător și fără a rosti nici un cuvânt, ochii ei rostesc prima întrebare: s-a întâmplat ceva? - Aaa... nu, nu s-a întâmplat nimic. Te priveam cu cât tupeu te apropii de mine. Iar dacă te-a deranjat felul în care mă uitam la tine...cu iertare să îmi fie pentru nesimțirea cu care v-am privit atât de insistent. Aplecând ușor capul înainte, cu o mare ironie, urmat de mâna dreaptă plecată din dreptul inimii către pământ (cum făceau solii, ajunși în fața împăratului, gata să-i dea vestea ce-o purtaseră cale lungă). - Ciudat, nu?! Întreabă tânăra domnișoară cu voce blândă, ațintindu-și privirea în pământ și jucându-se cu degetele picioarelor în țărână afânată, formând un mic mușuroi și câteva desene descifrate doar de ea, motiv pentru a se ferii subtil să privească gestul făcut de tine. - Da, ciudat! De regulă, prin aceste ținuturi nu umblă personae ca dumneata. Ridicându-ți capul pentru a o privi și a-i arunca un zâmbet primitor, plin de ironie seacă. - Nu este ciudat să mă vezi în fața ta... după câte ți-am pricinuit? Ridicându-și la rândul ei privirea din țărâna fină, urmată de un zâmbet la fel de ironic ca gestul tău făcut recent, și rostind vorbele cu o satisfacție deplină, demnă de aplaudat... ca atunci când faci ceva deosebit pentru o persoană necunoscută, iar acel om vine să-ți mulțumească și să te răsplătească pe măsura gestului făcut. - Nu, nimic nu mă mai surprinde. De la tine mă pot aștepta la orice. - Serios?! Spuse ea într-o liniște deplină. Dar mare ți-a fost mirarea când mai văzut... nu?! Atunci cum rămâne cu surprinderea?! Nu te mai surprinde nimic... dar te-ai minunat cumplit de tare când m-ai văzut...! Făcând această remarcă într-un mod ilar, abținându-se cu greu să râdă cu gura până la urechi, punându-și palma în dreptul gurii și încercând să-și potolească amuzamentul din urmă replici pe care ți-a dat-o. Satisfacția se citea pe chipul ei, pe chipul tău mâhnirea își făcu apariția brusc, făcându-te să te încrunți și să-ți schimbi culoarea feței, într-un violet închis. - Nu am mai întâlnit pe nimeni așa de parșiv, laș, necruțător și în același timp atât de frumos. Cum reușești să fi o curvă ieftină, dar foarte pretențioasă?, să fi hidoasă, zbârcită și în același timp de o splendoare rară? Cum reușești toate aceste lucruri? - Păi vezi tu... dacă a-și fi frumoasă, devin plictisitoare, dacă a-și fi urâtă, nu a-și mai fi interesantă, așa că... și făcu o pauză de câteva momente, timp în care te privi lung, gândindu-se la varianta ce ar urma a fi spusă (varianta de împăcăciune, sau varianta de război), așa că... trebuie să fiu din toate câte puțin, sau mai mult decât se poate... în funcție de caz, țopăind de pe un picior pe altul, ca o fetișcană plină de voie bună și amuzament. - Și mă rog... de ce trebuie să fi curvă, hidoasă, nemiloasă și, și, și alte lucruri urâte care îmi este greu să le enumăr, când poți să fi bună, înțelegătoare, prietenoasă, îngăduitoare și așa mai departe, de ce nu poți fi de partea binelui? Întrebarea adresată, se pare că nu o afectează atât de tare pe cât te așteptai tu, semn că acceptă cele spuse de tine cu o lejeritate ieftină, de parcă ar fi acel prost căruia îi spui că este prost, iar el te privește rânjind și își vede de treabă cu aceiași senilitate pe care-l caracterizează și mai ales... fără a obiecta la cele spuse de tine. Probabil că ea... este sătulă să fie numită curvă, cum este și prostul sătul să i se spună prost, amândoi ajunși la saturație, nu mai dau nici o importantă acelei denumiri auzită de atâtea ori, continuându-și intenția pornită fără a mai face vreun comentariu la cele spuse de tine. - Să ști că orice curvă are rolul ei pe pământ, ca orice hidoșenie, ca orice minciună sau târâtura, ca orice dăunător al vieții bune... nimic nu este întâmplător, totul este făcut pentru a fi făcut, cu un scop, și vei înțelege acest lucru când vei fi suficient de matur, dar până atunci, mă vei înjura și mă vei asocia cu lucruri urâte și greu de reprodus. Terminând propoziția într-un mod surprinzător de plăcut, cu ochii calzi și vocea blândă, ca o bunicuță căruia i s-a oprit glasul la sfârșitul poveștii spuse nepoțelului, abia adormit în patul său pufos. - Acuma îmi dai și lecții de viață?! Atrăgându-i atenția pașnic, fără a ridica vocea sau a te încrunta la ea, așa cum face învățătorul, elevului care a întrecut măsura și încearcă totuși să păstreze o relație cordială. - Dacă nu eu, atunci cine? Nu de la mine ai învățat tot ce ști? NU sunt eu vinovată pentru ceea ce ești? Căutai dragostea adevărată și iubirea crudă, numai printre lipitori, târâturi și curve, găsind doar vorbe goale, zâmbete șterse, amestecate cu minciuni și vise false. Cine te-a dezobișnuit de acest obicei dureros și foarte costisitor? EU, viața... dar normal că nu am niciun merit acestui lucru bun adus în viața ta. Ar fi trebuit să te trezesc la realitate când ai fi ajuns la vârsta bătrâneții, să te fi lăsat să trăiești toată viața înconjurat de curve, printre lipitoare și târâturi cochete... cred că așa era mai bine. Mă privea de parcă era tata când mă certa că făcusem aceiași greșeală în interval de 5 min, puțin încruntat, cu vocea autoritară și privirea țintă-n ochii mei plăpânzi de rușinea ce izbucnea din adâncul meu. Mă lăsase mască, ca de fiecare dată, gura îmi era între deschisă, ochii erau ațintiți îndepărtare, pierduți în ceață, iar gândul, la rândul lui dus în diferite locuri. Mă blocase total (parcă eram cimentat), doar clipeam din când în când și înghițeam în sec la fel de rar precum clipeam. NU mai puteam vorbii, stăteam sub acel copac impunător și cugetam la cele spuse de ea. Câtă dreptate are frățioare și cât de bleg pot să fiu. Îmi trecu prin gând astfel de vorbe, venind în minte ca din senin și argumentele pentru fiecare gând sau vorbă gândită. EA, în sinea ei, viața este frumoasă, splendidă, minunată (cum spun ăia de pe stradă... bună bucată fratee!), numai că, trebuie să ai grijă de ea, pentru a fi în continuare la fel de frumoasă și peste ani și ani, astfel, se jerpelește, se împute și devine unul dintre cele mai urâte lucruri care există pe pământ. Fiecare decizie contează, la fel ca fiecare gest, vorbă sau palmă dată, toate acestea se vor întoarce împotriva ta de zece ori, ori doi, odată cu regrete și apostrofări înfiripate adânc în sinea ta. - Pe tine ce te aduce prin aceste locuri?, întreabă tânăra domnișoară, la fel de pașnic ca ultima remarcă făcută de tine cu puțin timp în urmă, întrerupând starea de letargie în care mă afundasem. - Îmi trag sufletul... pe care nu-l mai am. Numai că ultimele cuvinte abia se făcuseră auzite. - Nu-l mai ai, pentru că nu ai avut grijă de el. Þi-sa luat, și ți-se va lua tot cea ce nu prețuiești, dar stai liniștit, că-l vei primi înapoi... doar dacă vei mărita. Punând accentul pe ultimele cuvinte rostite, ca și cum m-ar atenționa pentru ce ar urma să vină.