Pagina apollinică din Jurnalul lui Arcibald

Vă spuneam, insistent și de mai multă vreme, că am parte numai de anomalii – ce-or fi astea, rămâne de văzut?! –, însă Arcibald mi-a spus că e firesc și că numai o oarecare incoerență pre-dispozițională mă face să văd lucrurile aiuristic. Nu, nu! – i-am spus –, nu sunt flegmatic, ci sunt ”fleshmatic”, adică sunt în trend. Ba, i-am mai spus și că, spre rușinea mea, am constatat că am până și predispoziții certe, că am fost sfătuit să sun la urgențe (ceea ce am și făcut!), că mi s-a spus că sunt sănătos tun, că să nu-mi fac griji, dar că ar fi bine să mă preocup de o alimentație rațională; numai că, văzând că nu primesc asistența necesară, am sunat la poliție, redându-i dialogul: mă denunț, doamnă (mi-a răspuns o doamnă!), cum că am acuitatea vizuală redusă, dar spionez, prin geam, dezvoltarea frunzelor copacilor; așa că vă rog să consemnați și să trimiteți un echipaj pentru constatare și investigații, iar doamna m-a mai întrebat dacă văd verde în fața ochilor, și după ce i-am confirmat că așa-i, mi-a urat sănătate, apoi a închis. Am închis și eu geamul, contrând verdele, vântul și stropii de ploaie – pe care i-am și șters de pe pervaz cu un burete înzestrat cu proprietăți pentru o folosință îndelungată, dar și în funcție de proprietățile imaginative ale utilizatorului (de exemplu, buretele ăsta ucide muște și molii dacă-i aruncat cu o oarecare îndemânare, însă nu-ți rezolvă chestiunile legate de căderea net-ului, deși el are o cădere liberă lentă, atunci când este utilizat pentru și în cazuri de intervenții rapide!). M-am simțit... nu neglijat, Arcibald, ci sifonat, apoi abandonat – sifonat, nu șifonat –, i-am spus, numai că Arcibald s-a arătat a fi asemănător unui text plin de ambiguități și paralelisme, deopotrivă opțional și non-opțional; printre altele mi-a propus să fac lecturi alternative de unul singur, iar dacă nu fac față, mi-a spus că-i dispus pentru o cooperare dezinteresată. Evident că, imediat, am făcut un ”rău de fereastră”, ori un ”rău de verde” (ceva asemănător răului de mare). După ce mi-am revenit mi-am ridicat, de unul singur, cotele de piață, mi-am acordat ceva mai multă atenție și am părăsit cărările anterior bătute. Printre altele am renunțat să-mi mai bat capul – intuiția m-a călăuzit și mi-a sugerat că ar fi un exces să-mi fac ordine prin viața trecută, ori prin cea următoare, dar că-i firesc să apăs pedala scaunului, așa-ncât să ”peisajez” confortabil ecranul. Într-un fel, acum, văd realitatea cu alți ochi. Nu mi-a trecut prin cap, până acum, că pedala scaunului are efecte anti-rid! Până acum trăisem de parcă eram un handicapat legat de scaun. Acum am altă perspectivă. Una ascensională! E simplu: apăs pe pedală. Uau, am și alte senzații... de-a dreptul olfactive! A, da: mi-a sugerat, Arcibald, să-mi găsesc, neapărat, o ”dramă de companie” de prin lecturi, pentru că altminteri risc să duc o viață plată. M-am dus într-o parcare. Și-am stat. Și-am stat... Am plecat de acolo cu convingerea că Nietzsche e numai pe jumătate convingător, restul rămânând în așteptare.