culture pub

Uneori îmi vine să intru în pământ de rușine, pentru câte o faptă, vorbă sau un gest săvârșite de mine, altminteri banale și fără efecte culturale cutremurătoare. O mai fac și de oaie, doar om sunt! Mă surprind, câteodată, întorcând pe toate fețele o posibilă ipostază: ce fac dacă, în avion fiind, îmi vine să scuip? Mă duc să deschid ușa avionului, așa cum a vrut un biet pasager chinez – pentru prima dată aflat în astfel de „zburătoare”, și considerând că e necuviincios să scuipi înlăuntru? Dar într-o chestie mai complicată, cum ar fi găsitul „adevăratei iubiri”, ce fac dacă nu știu? Citesc din cărți (Humanitas Practic de buzunar/ Cum găsești adevărata dragoste/ Daphne Rose Kingma), mă las dus de apă, așa \"la jocu’ și norocu\'\", sau mă închid de rușine în casă? Ce fac însă cu nerușinarea altora? Merită să-mi fac giji, sau să dau și să fug? De exemplu citesc în Evenimentul Zilei că: „Bellu se va înfrăți cu cimitirul parizian Perle-a-Chez”. Bellu ăsta trebuie că are o suferință „urâtă ca porcu’” de vrea să fie frate cu un cimitir, fie el și parizian. Nu, nu e vorba de Pere Lachaise. V-am spus că omul are o suferință. Nu vrea el să producă un incident diplomatic. Nu râvnește la caisele tatălui. El e doar cu perlele lui.