Poezie
O simpla femeie
2 min lectură·
Mediu
A venerat-o!
Totusi n-a putut s-o iubeasaca.
Asa zeita cum era,
N-avea parca nici un Dumnezeu.
Era prea buna, prea egala,
Prea previzibila,
Prea grijulie,
Prea ingrozitor de buna!
Si de-aia a ajuns drept in rai,
De vie!
Ar fi vrut sa-l certe,
Sa-l ierte,
Sa o impace!
Sa o ierte,
Sa-l impace…
Perfectiunea e anosta.
El stia ca a gresit,
Ca va mai gresi,
Ca ea va ierta,
Ca el greseste intotdeauna,
Ca ea iarta intotdeauna.
Ca n-au de ce sa se impace,
Pentru ca nimeni nu se cearta,
Pentru ca totul se iarta oricum
De la sine.
El n-avea cum sa cucereasca
Nici un milimetru amarat
Din ceea ce avea deja la discretie.
Ea nu pierdea, nu stia sa piarda
niciodata vreun milimetru din aura,
Pentru el.
A venerat-o!
Si de aceea a decis
Ca locul ei e totusi in rama.
A pus-o frumusel la altar, in rama.
S-a multumit cu o femeie,
O femeie obisnuita,
Careia ii cadeau zilnic cativa
Milimetri din aripi,
O femeie atat de obisnuita,
Uneori buna, rea,
Alteori chiar ticaloasa,
Atat de ticaloasa
de parca se vedea pe el in oglinda!
Si o ierta. Si-o imblanzea,
O certa si ridica
milimetru dupa milimetru
In urma ei, bombanind.
O simpla femeie.
Care-si astepta, spasita,
Iertarile, impacarile,
Mangaierile, barbatul.
O femeie
Care ierta ticalosiile lui
Si nu-l facea sa se simta
Niciodata ticalos.
O femeie, doar o femeie,
Simpla femeie,
Cu virtuti, cu pacate,
Cu toane, cu slabiciuni.
El nu si-a dorit vreodata sa fie zeu,
Ci doar barbat.
001.531
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Adria Martin
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 254
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 62
- Actualizat