Poezie
Eu, care nu mai cred în jurăminte
2 min lectură·
Mediu
Deși va trebui să plec acum,
Deși știam de la-început,
N-o să te uit, eu nu am cum,
După atât cât am avut.
În astă lume ce am sfânt,
Iubite, las la tine-n piept,
Voi fi tot pe-acest pământ,
Voi trăi doar să te-aștept.
Distanța, timpul, ce însemnă?
Iubirea n-are frontiere
Și-ți jur solemn pe-această toamnă,
Că vor fi flori unde sunt mere.
Deși o zare ne va despărți,
Plec împăcată și senină,
Ești tot ce mi-aș putea dori
Și nu mă tem de ce-o să vină.
Eu vreau în astă lume, dar de nu,
Te voi avea oricum în viața următoare,
Acum o știu, din toți, doar tu
Îmi ești răspunsul la-ntrebare.
În multe vieți ne-am căutat
Și iata-n asta ne-am găsit!
Femeie eu și tu bărbat,
Destinele ni s-au unit.
Tot am avut și înca pe-atât,
Tot ce-într-o viață se putea
Și-n lumea cu prea mult urât
Iubire-i rar să poți avea.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu,
Să ne iubim, că ne-a permis,
Să te desparți e cel mai greu,
Când împreună-am vrea să fim.
Dar nu te pierd, nu mai am cum,
Nu dispera, cum nu disper,
Iubirea asta nu-i un fum,
Nu-i ca iubirile ce pier.
Nu dispera, de ce o faci?
Pe toamnă ti-am jurat și stiu,
Că-mi vei culege doar tu maci,
Cu siguranță, mai târziu.
Hai, nu mai plânge, că mi-e greu,
Ajută-mă, mai bine, să suport
Povara asta să plec eu,
Cu toată dragostea ce-o port.
Cand ma ridic, să nu mă chemi,
Durerea e deja prea mare
Și îți promit, să nu te temi,
O iubire ca asta nu moare.
Îți las atâtea amintiri, să te hrănească,
Să-ți dea putere când –ți-e greu,
Iar când prăpastia in fata ta se cască,
Þi-l las aici pe Dumnezeu.
Când vei fi plin de dor și disperare,
Du-te pe băncile ce-au gazduit
Sublima vieții desfătare,
De a iubi și-a fi iubit.
001.601
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Adria Martin
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 316
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 56
- Actualizat